Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

luni, 26 septembrie 2011

Ce putem face fara Dumnezeu?

Când omul va înțelege corect cine este, ce este în contextul creației lui Dumnezeu își trăiește viața cu simplitate și fericire. Omul contemporan căutându-și autonomia și fugind cu disperare de atârnarea sa față de Creatorul său se pierde, se încâlcește și-și transformă viața într-un adevărat calvar. A fi creștin înseamnă a accepta răstignirea ca apoi să poată nădăjdui în înviere. Pare greu acest cuvânt răstignire dar numai sfinții l-au înțeles cu adevărat și au pregustat frumusețea Raiului încă de pe pământ. Dumnezeu se revelează fiecărui suflet în parte în măsura în care acesta a câștigat iubirea față de aproapele așa cum a propovăduit-o Hristos. Părintele Simeon Kraiopoulos arată mai jos câteva repere de nădăjduire în Dumnezeu:
Mișcarea firească a trenului este să meargă pe șine. Dacă iese de pe șine, se va zdrobi. Starea firească a omului este să meargă spre Dumnezeu, să nu gândească la sine. Numai așa simte că există, că este fericit și îl are în el pe Dumnezeu. Acest parcurs, această mișcare trebuie să o facă el.

Din păcate omul s-a întors către sinele său, s-a îndumnezeit pe sine, iar înlăuntrul său s-a creat o stare confuză. După cum spun specialiștii psihologi, o mică parte din sufletul său poate fi cunoscută și controlată, și aceasta este conștientul, dar subconștientul și inconștientul nu pot fi controlate. Cel care se încredințează pe sine lui Dumnezeu, va trăi fiecare zi ca pe o nouă realitate. În fiecare zi o parte din ce în ce mai mare a sufletului său o va încredința lui Dumnezeu. Va veni ziua cînd se va simți cu totul încredințat lui Dumnezeu, chiar și subconștientul său. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.

Cineva m-a întrebat într-o zi la spovedanie: „Spuneți-mi părinte, în faptă cum este?”. În faptă înseamnă că eu m-am încredințat ieri lui Dumnezeu, o fac și astăzi, o fac și mâine și o fac în fiecare zi?
Ce înseamnă „ mă încredințez pe mine lui Dumnezeu, pun început”?
Înseamnă nu doar ceva teoretic, ci înseamnă să am credința că nu se poate fără Dumnezeu. Când pleacă Harul omul simte că a fugit de la fața lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu Eva, se întâmplă cu fiecare dintre noi. Eva nu aluat, pur și simplu, fructul interzis și l-a mâncat, ci a încetat să mai stea cu fața spre Dumnezeu, a încetat să mai aibă respect față de Dumnezeu, a încetat să mai aibă iubire față de Dumnezeu, a încetat să se încreadă în Dumnezeu. A început să bănuiască, a început să viclenească nu cumva ceea cei-a spus diavolul este drept? Din păcate a crezut în acel lucru și a căzut.

Trebuie ca omul si izgonească toate acestea din mintea lui, să creadă în Hristos, să se încreadă în El, să-L iubească pe Hristos și să se încredințeze că și sufletul lui poate trăi cele trăite de Sfinți.

Simeon Kraiopolous - SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA - Ed. Bizantină – 2009

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Cum caută oamenii calea cea mai scurta spre mântuire

Drama societății moderne și lipsite de Înțelepciunea cea de Sus este aceea că oamenii din prea plinul iubirii de sine caută cele mai lesnicioase căi de izbăvire. Sub imboldul sloganurilor moderne omul aleargă până și la cele mai josnice procedee de mantuire trupească sau sufletească. Astfel aproape zilnic primim de la mass-media informatii despre marile vedete ale lumii care apelează la vrăjitorie, religii orientale, urino-terapie și alte nebunii ale vremii. Aici părintele Simeon Kraiopoulos ne propune câteva repere despre înțelegerea ortodoxă a vieții și cum să ne mântuim veșnic cu Dumnezeu:
Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupați, de aceea și creștinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-și atingă scopul imediat și fără ocolișuri. Ei, bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferința. Am spus că omul în fiecare moment,în fiecare clipă are parte de suferință. În loc să lași să se irosească suferința, poți avea o atitudinea potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie câte afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deși îți vine să oftezi pentru că suferi, binecuvintează pe Dumnezeu și pe neașteptate, fără zgomot, vei simți în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.
Un Avvă în Pateric spune că: ,,dimineața se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înțeleagă că dimineața omul poate să săvârșească păcate, dar pe parcursul zilei își revine la conștiința de sine, revine la priveghere, se pocăiește, plânge, și nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai.
Lucrurile sunt ușoare și calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greșită, le facem dificile și îngreunăm calea mântuirii.
Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăiești, Dumnezeu te primește și te mântuiești, dar numai dacă te căiești cu adevărat.
Este cu putință să te căiești pentru ceea ce ai făcut numai pentru că ți-a fost rănit egoismul!
Ia seama și la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit și nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.
De multe ori omul se mâhnește pentru păcatele pe care le-a făcut și se căiește pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit.
Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeași părere, și aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăința adevărată. Pocăința voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: ,,Dumnezeul meu, chiar de-ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă lași să cad din nou în păcat!”
Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, așa cum a fost pentru tălharul de pe cruce.
Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viața lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârșea, în acel ceas, fără să aibă nici o altă nădejde, I-a arătat întreaga sa căință, nădăjduind în mila Lui, și a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului.
Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

vineri, 23 septembrie 2011

Trăind ortodox într-o lume modernă



Trăim într-o lume modernă – un lucru pentru care nu avem niciun antidot. Este momentul din istorie care este al nostru. Creştinii de dinaintea noastră au trăit în lumea romană, în diferite lumi păgâne, în lumea bizantină, în lumea „Sfintei Rusii”, iar noi suntem însărcinaţi de către providenţa divină să trăim ca şi creştini ortodocsi în lumea modernă. Este un o stare de fapt care are unicele sale  provocări şi unicele sale tentaţii.
Pentru creştinii ortodocşi care trăiesc în ţari care din punct de vedere istoric n-au (sau au foarte puţină) istorie ortodoxă sunt şanse ca vieţile lor să fie saturate de secularism în aproape orice aspect al vieţii.  Această gândire nu este o filozofie a ateismului ci un fel de a înţelege lumea în care trăim, care este oarecum distinctă de Dumnezeu, sau de ceea ce este El. Un om secularizat crede în Dumnezeu dar crede deasemenea că lumea îşi este autosuficienta sieşi (poate exista de una singură, fără El).
Vieţuirea  într-o cultură străină nu este nimic nou pentru creştini – începând cu mediul sofisticatei (uneori) păgânei culturi romane care a fost saturată de misticismul din Est, apoi cu culturile misterioase şi terminând cu dezbaterile filozofice şi speculaţiile.  A fost, am putea spune, timpul şi locul ales de Dumnezeu pentru manifestarea luminii Neamurilor – Biserica Veacurilor.
În acelaşi timp, trebuie să acceptăm că am fost desemnaţi să trăim în acest timp al unei culturi alienate (moderne) deschisă unei game largi de gândiri religioase, seculare şi ştiinţifice. N-am găsit nicio declaraţie mai bună a situaţiei noastre decât acest citat al  Părintelui Georges Florovsky (secolul 20):
Ortodoxia este chemată să dea mărturie. Acum, mai mult ca oricând, Occidentul Creştin se confruntă cu perspective divergente, o întrebare vie adresată de-asemenea lumii ortodoxe. „Vechea teologie polemică” a pierdut, cu mult timp în urmă, conexiunea interioară cu orice realitate. O asemenea teologie a fost o disciplină academică si a fost mereu elaborată conform aceloraşi „manuale” occidentale...
Exegeză istorico-filozofică a tragediei religioase occidentale trebuie să devină noua „teologie polemică”. Dar această tragedie trebuie să fie reîndurată şi retrăită, mai exact ca propie,  şi potenţialul său purificator trebuie să fie demonstrat în plenitudinea experienţei bisericeşti şi tradiţiei patristice.
În această nou solicitată sinteză ortodoxă, experienţa veche de secole a Vestului Catolic trebuie studiată şi diagnosticată de către teologia ortodoxă cu o mai mare atenţie şi  îngăduinţă decât în modul de până acum...
Teologul ortodox trebuie de-asemenea să ofere propia sa  mărturie acestei  lumi – o mărturie născută din memoria interioară a Bisericii – şi să rezolve problema cu ajutorul concluziilor sale istorice.” Georges Florovsky, Ways of Russian Theology II, pp. 302-304
Declaraţia sa că „ această tragedie trebuie trebuie să fie reîndurată şi retrăită, mai exact ca propie” este demnă de Sfântul Siluan din Muntele Athos. Tragedia este eşecul religios al Occidentului în faţa modenităţii ( precum si erorile care au dus la un asemenea eşec). Dar corectarea lor nu constă în dezbateri sau argumente („vechea teologie polemică a pierdut, cu mult timp în urmă, conexiunea interioară cu orice realitate.”)
Vindecarea mult căutată de oameni este defapt vindecarea păcatelor noastre de către Hristos. În unirea Sa cu umanitatea noastră, umanitatea noastră nu este distrusă, ci este vindecată şi îndumnezeită.
Ortodoxia n-ar trebui să caute să distrugă cultura străină ce ne înconjoară, ci s-o îndure, şi pentru dragostea Lui Hristos,  în asceza corpului şi minţii, s-o vindece pe cea care este stricată. Din propia experienţă, o asemenea răscumpărare nu este munca unei singure generaţii.  (Eu sunt deja o generaţie care provin din Florovsky – de-asemenea o generaţie care provine din mulţi dintre cititorii mei). Nu ni s-a dat o poruncă să schimbăm lumea, ci ni s-a poruncit să ascultăm Evanghelia. Această ascultare, cred, astăzi include necesitatea de a „reîndura şi retrăi, mai exact ca propie, tragedia religioasa a lumii moderne”.
Pe de o parte, aceia dintre noi care suntem copiii Vestului, nu trebuie să ne afişăm dintr-o dată ca şi cum n-am fi trăit niciodată aici. Condamnarea Vestului (mai exact, parte a „vechii teologii polemice”) în mod special oferă prilejuri de conversaţie, în mare parte nefolositoare. Doar fiind botezaţi sau miruiţi  nu ne face „ortodocşi”. Ne uneşte cu Biserica Sfântă a Lui Hristos (şi cu Însuşi Hristos)  - şi este exact acea unire care nu trebuie s-o considerăm seminificativă.
Probabil, cel mai bine am văzut aceasta reflectându-se în viaţa şi comportamentul Arhiepiscopului Dimitrie din Dallas (pensionat). Un convertit din Biserica Baptistă ca adolescent (în 1940), el a intrat într-o ortodoxie americană care nu vorbea limba engleză. Analiza sa asupra culturii occidentale şi a „tragediei religioase” a Vestului a fost mereu interesantă (de multe ori obiectul predicilor sale) şi totuşi a vorbit cu o bunătate şi compasiune, precizând clar că nu se consideră pe sine superior tragediei şi nici într-un fel separat de cei din jurul lui.
Pentru mine, prima dată m-am întâlnit cu el când eram  preotul episcopal ce explora ortodoxia.  Căldura şi ospitalitatea sa (a vrut să ştie ce gândesc şi era rapid în a se exprima foarte bine despre lucrurile pe care le aveam în comun) a creat un spaţiu în care am putut aduce „tragedia” propiei călătorii religioase în contact cu plenitudinea Ortodoxiei. ( Întotdeauna am fost mişcat de faptul că pe durata celor cinci sau mai mulţi ani de dinaintea convertirii mele,  a insistat sa mi se adreseze cu apelativul „Părinte” şi a continuat să facă la fel chiar si după convertirea mea, cu toate că hirotonia mea ca preot ortodox nu s-a întâmplat decât după 13 luni).
L-am citat pe Sfântul Siluan mai devreme datorită marii sale iubiri şi maximei: „Tine-ti mintea în iad şi nu deznădăjdui !”  Înăuntrul rugăciunilor sale şi al experienţei interioare, dragostea sa s-a extins către cei pierduţi, chiar şi către cei pierduţi în iad, şi s-a rugat, nu ca unul separat, ci ca acela care însuşi era unit cu ei în tragedia lor (înca fiind uniţi în Hristos).
Trăim când şi unde suntem pentru un motiv (cunoscut numai de Dumnezeu). Doar aici şi acum  vom găsi mântuirea, şi doar în pacea acestei mântuiri şi în plinătatea ei mii în jurul nostru vor fi mântuiţi.

joi, 22 septembrie 2011

Cum dovedim că-L avem pe Hristos în suflet - Porfirie Bairaktaris

Creștini fiind trebuie să dovedim prin fapte prezența lui Hristos in sufletul nostru. Cel mai adesea acest lucru nu prea transpare între ceștini și asta dovedește că nevoința noastră nu este una corectă și bine poziționată. Permanenta prezență a lui Dumnezeu în sufletul nostru se poate observa cu ușurința dacă este. Bătrânul Porfirie ne prezintă câteva sfaturi pe această temă:
Să avem iubire, blândețe și pace. Astfel îl ajutăm pe semenul nostru, atunci când este stăpânit de rău. Exemplul strălucește tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci și când lipsește. Să ne luptăm să răspândim buna noastră dispoziție. Chiar și atunci când spunem cuvinte despre viața celuilalt, pe care n-o încuviințăm, el își dă seama și ne îndepărtăm de dânsul. În vreme ce dacă suntem milostivi și îl iertăm, îl influențăm chiar dacă nu ne vede.

Să nu ne luăm la ceartă cu cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori ș.a. Răzvrătirea face rău. Să urâm cuvintele și răutatea lor, însă pe omul care le-a rostit să nu-l urâm, nici să ne răzvrătim împotriva lui. Să ne rugăm pentru el. Creștinul are dragoste și noblețe, și se poartă pe măsură.

Precum un ascet fără să-l vadă cineva, folosește întreaga lume, căci valul rugăciunii sale îl înrăurește pe celălalt, împărtășește lumii Duhul Sfânt, tot astfel și voi să vă răspândiți iubirea, fără să așteptați răsplată, cu iubire, răbdare, zâmbet...

Iubirea trebuie să fie sinceră. Și numai iubirea lui Dumnezeu este iubire sinceră. Persoanei care ne obosește și ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiească în chip lin, fără ca celălalt să-și dea seama că ne străduim  să-l iubim. Și să nu ne manifestăm mult în afară, că atunci îl facem să se împotrivească. Tăcerea mîntuiește din toate relele. Înfrânarea limbii este mare lucru! În chip tainic, tăcerea iradiază către aproapele. Să vă povestesc o întâmplare.

O monahie, care ținea mult la rânduială, a spus Bătrânului ei:

-Cutare soră ne tulbură mănăstirea cu greutățiile și felul ei de a fi. N-o putem răbda.

Și Bătrânul a răspuns:

-Tu ești mai rea decât ea!

La început, monahia s-a mirat și s-a împotrivit, dar după lămuririle Bătrânului a înțeles și a fost foarte mulțumită. Adică, Bătrânul i-a zis:

-În vreme ce pe ea o stăpânește duhul cel rău și se poartă urât, acela te stăpânește și pe tine, care chipurile ești într-o stare mai bună, și-și bate joc d amândouă. Sora aceea ajunge în acea stare fără să vrea,dar și tu, prin  împotrivirea ta și prin lipsa iubirii, faci  același lucru.

Astfel că nici pe ea nu o folosești, iar pe tine te vatămi.

„Ne vorbește Părintele Porfirie” – Editura Egumenița 2008

miercuri, 21 septembrie 2011

Ce te va salva la Judecata de apoi - Sf.Teofan Zavoratul

Fiecare suflet în parte primește felurite daruri de la Bunul Dumnezeu și este foarte important ce facem cu ele, cât conștientizăm ce să facem cu ele și cum să le punem în valoare pentru a dobândi Harul Duhului Sfânt. Despre acestă agoniseală ne vestește Sfântul Teofan zăvorâtul:
Pilda talanților ne face să cugetăm că viața este vreme de negoț. Asta înseamnă că trebuie să ne grăbim a folosi această vreme, așa cum în neguțătorie fiecare se grăbește să scoată câștig. De aduce careva numai opinci sau coajă de tei pentru opinci, nici acela nu stă cu mâinile în sân, ci își pune întreaga istețime la bătaie pentru a atrage cumpărătorii, ca să își vândă marfa și apoi să cumpere cele ce-i sunt de trebuință. Dintre cei care au primit viață de la Domnul nu e nici unul care să poată spune: „Eu n-am primit nici măcar un talant”; oricine are ceva talanți, nu numai unul: înseamnă că fiecare are cu ce face negoț și dobândi câștig.

Nu te uita în stânga și în dreapta și nu ține socoteala celorlalți, ci ia frumușel seama la tine însuți și vezi cât  mai în amănunt ce capital ai și ce poți dobândi cu el, iar apoi lucrează fără lenevire potrivit planului pe care ți l-ai făcut.

La judecată nu vei fi întrebat de ce n-ai câștigat zece talanți, când ai avut doar unul singur și nici măcar de ce cu talantul tău ai dobândit un singur talant, ci vor spune: ce ai dobândit un talant, o jumătate de talant sau o zecime ?
Și răsplata nu va fi pentru ce ai primit, ci pentru ce ai agonisit. Cu nimic nu te vei putea apăra, nici cu rangul, nici cu sărăcia, nici cu lipsa de școală. Dacă acestea nu ți s-au dat, nu te vor întreba de ele. Dacă ai avut mîini și picioare vor întreba: „Ce-ai câștigat cu ele ? Ai avut limbă, ce-ai câștigat cu ea?”
Așa se îndreaptă la judecata lui Dumnezeu nepotrivirile de stare lumească.

Sf. Teofan Zăvorâtul -
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși) (II Cor.6, 1-10; Mt. 25, 14-30

duminică, 18 septembrie 2011

Duminică după Înălțarea Sfintei Cruci



Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad.Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta.Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii. Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi„să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.
Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.
„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.
Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.
Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos.Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

marți, 13 septembrie 2011

Semnificația sărbatorii Înalțarii Sfintei Cruci



Mai bine zis, istoricul ei. Ni se relateaza in Proloage ca acest praznic a fost prilejuit de un fapt care a sporit evlavia fata de Sfanta Cruce, si anume, descoperirea lemnului Crucii pe care a fost rastignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se stie ca, ajuns stapanitor peste toata imparatia romanilor, marele Constantin a trimis pe mama sa, Sfanta Elena, in Tara Sfanta, cu multa avere, pentru a cerceta si innoi sfintele locuri si pentru a cauta lemnul Crucii Domnului. Deci, pe cand se sapa temelia marii biserici a Invierii Domnului, din dumnezeiasca randuiala, s-au aflat, nu departe de Sfantul Mormant, trei cruci: Crucea lui Hristos si cele doua cruci pe care au patimit talharii. Si nu numai crucile, dar si piroanele le-au aflat. Dar, nestiind imparateasa care sa fie Crucea Domnului, acest lucru s-a aratat printr-o minune ce s-a facut cu o fecioara moarta pe care o duceau la ingropare: ca ea a fost inviata cu puterea Crucii lui Hristos, nearatand celelalte cruci nici un semn de minune. Si s-a inchinat Sfanta Elena si a sarutat-o si, impreuna cu ea, tot poporul. Si, neincapand tot poporul sa se inchine, s-a rugat multimea ca macar sa o vada si sa fie binecuvantata. Atunci s-a urcat sfantul Macarie, patriarhul Ierusalimului, pe un amvon inalt si a ridicat cinstita Cruce a Domnului, binecuvantandu-i cu dansa.
Si a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a intregii Crestinatati, si de atunci au inceput calatoriile in Tara Sfanta si, in fiecare an, praznicul Sfintei Cruci la 14 septembrie.
De-a lungul timpului au mai fost intamplari minunate care au marit cinstirea Sfintei Cruci, cum ar fi aratarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea imparatului Constantiu, fiul marelui Constantin, in Duminica de Rusalii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi, adica 9 dimineata. De asemenea, biruinta asupra persilor, pe vremea imparatiei lui Heraclie (610-641), in urma careia persii au predat in mainile lui Zaharia, la Ierusalim, lemnul Crucii, pe care il furasera impreuna cu alte odoare de pret in anul 615.
Mai tarziu, lemnul Sfintei Cruci a fost impartit in particele mici si trimis la diferite biserici. Inclusiv la noi in tara, sunt biserici si manastiri (de exemplu, manastirea Slanic, jud. Prahova, sau biserica Mihai-Voda din Bucuresti) care pastreaza cu evlavie cate o particica din lemnul Crucii pe care a fost rastignit Hristos. Dar, ca “puterea lui Dumnezeu”, Crucea Domnului isi pastreaza in lume, taina si lucrarea ei, vie si intreaga. Ea ramane cel mai inalt Altar al celei mai inalte Jertfe.

Aceeasi sursa: Proloagele pe luna septembrie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova.

luni, 12 septembrie 2011

Un Documentar interesant despre apa

Va recomand cu multă căldură acest documentar video exceptional despre APĂ. Apa inseamnă viață, despre apă ne vorbește Sfânta Scriptură, noi ortodocșii în apă săvârșim Botezul, o sfințim de Bobotează și o consumăm spre sănătatea noastră.