Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

sâmbătă, 25 februarie 2012

Roagă-te pentru toţi păcătoşii şi nu cuteza a dispreţui pe nimeni din pricina păcatului său

Când descoperi la aproapele tău neajunsuri şi patimi, roagă-te pentru el. Roagă-te pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşii tăi.
Dacă vezi că fratele tău e trufaş şi îndărătnic, că te tratează cu dispreţ pe tine şi pe alţii, roagă-te pentru el, să-i lumineze Dumnezeu mintea şi să-i încălzească inima cu văpaia harului său. Spune aşa: „Doamne, învaţă-l pe robul Tău, cel căzut în diavolească trufie, blândeţea şi smerenia, scoate din inima lui întunericul, povara mândriei drăceşti”.
Dacă vezi un om pornit spre răutate, roagă-te astfel: „Doamne, întoarce spre bunătate cu harul Tău pe acest rob al Tău”.
Dacă este iubitor de arginţi şi lacom, spune: „Doamne, comoara noastră nestricăcioasă, bogăţia noastră cea nesfârşită! Fă ca robul Tău acesta, creat după chipul şi asemănarea Ta, să cunoască cât de amăgitoare este bogăţia şi că zădărniciile lumii suntumbră şi vis. Căci zilele omului sunt ca iarba sau ca firul de păianjen şi Tu singur eşti bogăţia, pacea şi bucuria noastră”.
Când vezi un om invidios, roagă-te: „Doamne, luminează mintea şi inima robului Tău acesta întru cunoaşterea marilor, nenumăratelor şi nepătrunselor Tale daruri, pe care le-a primit din dărnicia Ta nesecată. Orbit fiind de patima sa, a uitat de Tine şi de bogatele Tale daruri, socotindu-se pe sine sărac şi uitându-se cu gând pizmaş la bunătăţile pe care le-ai dat robilor Tăi; o, negrăitul nostru Binefăcător, Cel ce tuturor cu prisosinţă dăruieşti, uneori nu după meritul fiecăruia, dar întotdeauna după voia Ta; ridică mult milostive Stăpâne vălul diavolului de pe ochii inimii robului Tău şi dă-i Lui zdrobire de inimă, lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să nu se bucure pe el diavolul, cel ce l-a supus voii sale şi nu-l mai poate smulge din mâinile Tale”.
Când vezi un om beat, spune în inima ta: „Doamne, caută cu milostivire la robul Tău, cel ispitit de poftele pântecelui şi de desfătările trupeşti, fă-l să înţeleagă dulceaţa înfrânării şi postului, a roadelor duhovniceşti care vin de la ele”.
Când vezi pe unul împătimit de lăcomia mâncării şi care îşi află în ea fericirea, spune: „Doamne, Tu, Care eşti dulcea noastră hrană, Care nu se sfârşeşte nicicând şi care ţine de foame spre viaţă veşnică, curăţă pe robul Tău acesta de întinăciunea lăcomiei, cea care pe toate le supune cărnii şi care îndepărtează de Duhul Tău, dă-i lui să cunoască dulceaţa hranei Tale celei dătătoare-de-viaţă – Trupul şi Sângele Tău, precum  şi cuvântul cel sfânt, viu şi lucrător”.
În acest chip sau în altul roagă-te pentru toţi păcătoşii şi nu cuteza a dispreţui pe nimeni din pricina păcatului său sau să-i porţi gând de răzbunare. Fiindcă aşa făcând, plăgile păcătoşilor mai tare se vor obrinti. Caută să îndrepţi cu sfat, cu mustrare şi cu pedeapsă care să slujească drept mijloc de stârpire a răului, sau de înfrânare a lui în limitele moderaţiei.

vineri, 24 februarie 2012

Moliftele Sfântului Vasile, Sfântul Maslu și felul în care înțelegem Tainele



Adesea omul merge Sfântul Maslu, la Moliftele Sfantului Vasile și la alte rugăciuni pentru sănătate dar fără a conștientiza faptul că suferința lui, boala lui, necazurile lui sunt o îngăduință a lui Dumnezeu. De ce are omul aceste necazuri? Aceasta ar fi întrebarea pe care trebuie să și-o pună fiecare deoarece prin suferință Dumnezeu vrea să ne atragă atenția asupra unor lucruri din viața noastră. Lupta cu suferința pănă la urmă ajunge să devină o rugăciune către Dumnezeu, Singurul în măsură să ne ajute, și pe de altă parte conștientizarea faptului că avem nevoie să ne schimbăm viața, să devenim bine plăcuți Domnului. Când toate acestea se vor fi întâmplat atunci putem fi siguri că vindecarea, izbăvirea, pacea, liniștea și împlinirea încep să-și facă loc în viața noastră. Cum să facem acest lucru? – ne învață Simeon Kraiopoulos în Taina Suferinței:
Dumnezeu vrea credința noastră
Am citit acum rugăciunile de alungare a diavolului (Moliftele Sfântului Vasile) și slujba Sfântului Maslu, și în continuare vom săvârși Dumnezeiasca Liturghie.
Ceea ce vreau să vă spun este că înlăuntrul Bisericii omul se eliberează de diavol, de influența demonică și de cursele pe care le întinde acela.
El se vindecă doar în Biserică, și acestea nu sunt simple cuvinte, ci adevăruri
. Am săvârșit Sfântul Maslu care este Taina pentru vindecarea neputințelor noastre. Dacă nu ne-am vindecat, am spus-o și altă dată, este pentru că nu trebuie să ne vindecăm și de aceea nici nu se întâmplă acest lucru. Iar dacă omul înțelege astfel lucrurile, este deja vindecat.
Omul știe foarte bine că neputinția care rămâne și nu-l părăsește este prețioasă. Ceea ce trebuie să plece de la noi va fi luat de Dumnezeu, iar ceea ce trebuie să rămână va fi îngăduit de Dumnezeu fie că este vorba de neputințe fie de puterea drăcească. Iar pentru ceea ce rămâne să-L rugăm pe Dumnezeu, și trebuie s-o facem de multe ori, să-l cerem iară și iară, atât pentru bolile sufletești și pentru patimile drăcești, cât și pentru bolile trupești.
Să-L rugăm pentru toate de multe ori, nu pentru că Dumnezeu vrea să-L rugăm în repetate rânduri, ci pentru că exact această credință vrea să o vadă Dumnezeu la noi.
Omul, așa cum îl știm astăzi, prin repetație se obișnuiesște cu ceva, învață ceva. La fel se întâmplă și cu credința.
Când ne arătăm credința noastră, o facem o dată și o repetăm iară și iară, și de fiecare dată adăugăm credință la credință, iar sufletul nostru reușește să ajungă la o măsură pe care Dumnezeu așteaptă să o atingem.

După aceea intervine el. Tocmai de aceea intervine El. Tocmai de aceea trebuie ca cineva nu doar o dată să vină la rugăciunile de alungare a diavolului și la sfântului Maslu, și să se roage, să-L implore pe Dumnezeu, ci și iară și iar.
,,Și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav”. Rugăciunea credinței, a Tainei, rugăciunea Bisericii îl va mântui pe cel ce care suferă, pe cel care pătimește.

Înlăuntrul Bisericii sunt toate, dar este nevoie de credință. Puterea de vindecare o găsim înlăuntrul tainei bisericii, în Sfintele Taine și în întregul cult divin.

Dacă te rogi continuu, și trebuie s-o faci, iar Dumnezeu nu ridică neputința ta, să știi că fie n-ai arătat credința pe care trebuie să o ai, fie nu trebuie să plece de la tine boala pentru că este necesară.
Dacă gândești astfel boala, atunci te simți vindecat de două ori. Dacă te vindecă, te vei simți o dată vindecat. Dacă boala rămâne, te vei simți vindecat de două ori, pentru că te vei tămădui și de boală, când va veni vremea, dar până să vină aceasta, se va vindeca sufletul tău, omul tău interior care suferă de slăbiciunea păcatului, de această lepră. Este valabil și pentru neputințele sufletești.
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

joi, 23 februarie 2012

Cum să vindecăm RĂUL?

Pentru a putea vindeca răul avem nevoie să-l reperăm și să-l recunoaștem. Adesea omul veacului modern nu realizeză, nu conștientizează valoarea răului pe care-l face și cum el are o rezonanță, perpetuează, dărâmă în prezent, trecut și viitor. Faptele noastre au o mare încărcătură pentru tot ceea ce ne înconjoară și de aceea avem nevoie să ne vindecăm de rău. Ernest Bernea ne propune această:
Vindecarea răului.
Răul este prezent în viața omului; prezent cu profunzimi și distanțe greu de frânt. Răul apasă greu pe umerii noști, dar nu defintiv, fără putință de ieșire. Totul este în a-și câștiga calea și puterea.
Răul vine din păcat. Binele vine din răscumpărare.
Omul trebuie să știe acest lucru și să întindă pasul cuceririlor. Recunoașterea slăbiciunii sale este primul semn de tărie, iar descoperirea luminii din el este primul act de cucerire.
Omul nu este nici diavol, după cum nu este nici înger; căderea sa nu înseamnă defintiva condamnare, așa după cum ridicarea sa nu înseamnă angelism.
Răscrucea în care este așezat și drama izvorâtă din această așezare fac din om chinuită și frumoasa făptură a lui Dumnezeu.
Cineva face rău din întâmplare sau lucid; așa e construită făptura lui. Binele nu-i este închis; ceasul frumuseții și eliberării nu-i este alungat.
E necesară însă o luptă înnoitoare, o luptă de mare dârzenie și dragoste; așa poate veni îndreptarea, învierea sufletului căzut.

Răul prezent în noi poate fi preschimbat în metal prețios. Dumnezeu întrupat a venit în veac să sprijine această minune a nașterii din nou.
Omul poate deveni mereu bun, mereu curat și tare, totul este ca el să-și poată așeza punțile frumuseții.
Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti – 2006
Poate unii dintre cititori se întreabă cum pot faptele omului să aibă rezonanță în trecut, prezent și viitor.
Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și învățătura Bisericii cât și a Sfinților Părinți ne învață că noi suntem într-o permanentă comuniune cu rudele, prietenii și apropiații noștri și ca atare tot ceea ce facem rezonează cu ei, există efecte ce determină anumite cauze pentru ei. Astfel știm din Sfânta Scriptură la Apocalipsă „Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului şi al Bătrânilor şi al celor patru Fiinţe, şi au căzut pe feţele lor înaintea tronului şi I s-au închinat lui Dumnezeu”. că cei ce au ajuns lângă Tronul lui Dumnezeu se roagă permanent pentru noi cei rămași aici în lupta pentru mântuire. Faptele nostre cu siguranță au un efect pentru cei prezenți în viață cât și pentru cei ce au adormit. În concluzie nu trăim doar pentru noi înșine și de aceea trebuie să conștientizăm acest lucru și să ne străduim să facem numai binele pentru al înmulți.


sursa: catehetica.ro

miercuri, 22 februarie 2012

Scrisoare adresata de Alexandru Vlahută fiicei sale, Margareta


„ Să trăiești Mimilică dragă și să fii bună; să fii bună pentru ca să poți fi fericită. Să fii bună pe cât poți până în ultima clipă a vieții tale. Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, realizări chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca cei răi nu pot fi iubiți, și-al doilea, ...al doilea... de! Câștigurile întâmplătoare și celelalte „pere mălăiețe", care se aseamănă cu el, vin de-afara, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire și nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare și-n tine-nflorește și leagă rod, când ți-ai pregatit sufletul pentru ea. Și pregatirea asta este opera de fiecare clipa, când pierzi rabdarea, împrăștii tot ce-ai înșirat și iar trebuie s-o iei de la început. Și de aceea vezi așa de puțini oameni fericiți... Atâția câți merită.
Dacă nu ne-am iubi pe noi așa fară de masură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră și dacă ne-am dojeni de câte ori am mințit sau ne-am surprins asupra unei răutați, ori asupra unei fapte urâte; dacă, în sfârșit, ne-am examina mai des și mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de făptura. Se știe ca durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte, trage învățătură și din durerile altora.
Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să stii doar ce vrei. Și văd c-ai început să știi și asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ți faci singura mustrari și să-ți cauți singura drumul cel adevarat!
Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreapta cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Smerește-te, fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deșertaciunea te îndeamnă să strigi: “Uitați-vă la mine”! Dar mai ales aș vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o fapta a carei amintire te-ar putea face vreodata sa roșești. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiința curată.
Păstreaza scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani, ai s-o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citești și atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrățisează cu drag,
Al. Vlahuta
                                                                                                Când ai împlinit șaptesprezece ani. “

marți, 21 februarie 2012

De ce nu ne aude Dumnezeu ?

Sunt mulți oameni care se roagă lui Dumnezeu în diverse situații. Unii se roagă frecvent și au o pravilă de rugăciune, alții sporadic deoarece nu au reușit să-și pună o rânduială în viața lor, alții se roagă doar când au probleme sau au nevoie de ceva anume și-și amintesc că Dumnezeu este Vistierul Bunătăților și este darnic sau are puterea de a împlini rugăciunea. Și unii și alții însă trebuie să știe să se pună în fața lui Dumnezeu, să conștientizeze că în timpul rugăciunii Dumnezeu este prezent, este de față real și viu, chiar „palpabil”. Avem nevoie înainte de toate să conștientizăm cu sinceritate „CINE SUNTEM?”, „CE SUNTEM?”, în relația cu EL. Sfinții Părinți spun că „cea mai bună faptă bună” pe care o putem face este să devenim împlinitori ai poruncilor, să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu și apoi toate ni se vor împlini - dacă sunt după voia Lui. Adesea facem niște cereri aidoma cerșetorilor năimiți, fără smerenie, fără umilință, chiar fără respect. Am putea să ne întrebăm întâi de toate cum se roagă Dumnezeu de noi să ne schimbăm viața și nu-L auzim cu nici-un chip iar când noi o facem, ne dorim să fim auziți imediat. Avem nevoie să înțelegem cine este surdul noi sau Dumnezeu. Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea Fărâmiturile Ospățului ne învață cum să ne așezăm la ceasul rugăciunii și să înțelegem taina din timpul rugăciunii.
PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE!
Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 - 26).
Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor.
Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8).
Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.
Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent.
Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte.
Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.
Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit.
Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.

luni, 20 februarie 2012

Cei mai sanatosi copii in viitor vor fi cei nevaccinati

Generatia de copii nevaccinati ce se dezvolta va fi una dintre cele mai sanatoase din lume, si vor trebui sa le multumeasca parintilor lor pentru asta. Refuzul unui numar semnificativ de parinti de a-si vaccina copiii a dus la formarea unei populatii de milioane in intreaga lume si a pus in discutie importante chestiuni de sanatate publica, de exemplu de ce mai continuam sa facem vaccinuri.

Copiii nevaccinati nu vor primi niciodata in corpul lor substante chimice cauzatoare de infertilitate, cancerigene, neurotoxice, care le inhiba sistemul imunitar. Acestea sunt toate acele substante chimice care se regasesc in aproape toate vaccinurile aprobate de Institutiile responsabile.

Dupa Dr. Buchwald, “motivul pentru care vaccinurile sunt promovate cu asa o intensitate este acela de a-i impiedica pe oameni sa realizeze ca faptul ca acestea nu ii protejeaza, si ca in eventualitatea unei epidemii cei vaccinati sunt supusi unor riscuri la fel de mari de contaminare ca si cei nevaccinati. Adevarul poate fi ascuns daca numarul celor nevaccinati ramane necunoscut, astfel incat o comparatie dintre vaccinati si nevaccinati sa fie, practic, imposibila. Acesta este si motivul real pentru presiunea neobosita de a vaccina cat mai multi copii posibil.”
“Printre Amish nu am vazut autism,” declara Dr. Frank Noonan, medic de familie in Lancaster County, care a tratat mii de Amish timp de 25 de ani. “Gasesti toate celelalte boli, dar nu autism. Suntem chiar in centrul unei tari Amish si nu exista niciun caz, asta-i adevarul.”
Parintii cu mai multa educatie sunt mai predispusi sa renunte la vaccinare, ceea ce contrazice prejudecatile multor profesionisti din domeniul medical care sunt de parere ca parintii nu-si vaccineaza copii pentru ca nu sunt educati, sunt saraci, sau prost informati.
Mai incurajator pentru militantii anti-vaccin este sa descopere faptul ca parintii cu educatie superioara folosesc tot mai putine sau alte vaccinuri necontroversate decat cele folosite in copilarie, un semn bun ca cele mai multe dintre toxinele ascunse in vaccinuri sunt incet-incet descoperite de parinti si de public in general.
Daca ne luam dupa arhive, grafice si cele doua secole de statistici oficiale, stim ca vaccinurile nu au prevenit niciodata vreo boala si nu sunt in niciun fel responsabile pentru imbunatatirea sperantei de viata si supravietuirea in timpul unor boli in economiile din vest. In America de Nord, Europa si Pacificul de Sud, reveniri majore in epidemii de boli infectioase mortale au avut loc fie fara interventia vacinarilor fie cu mult inaintea campaniilor de vaccinare publica pentru unele boli specifice.
Intr-un studiu socant recent publicat, cercetatori virologi de la Centrul Medical din Erasmus – Olanda au demonstrat ca un vaccin obisnuit de gripa pentru copii de fapt dauneaza unui aspect esential din sistemul lor imunitar in lupta cu gripa. Acest studiu nu a fost condus de oameni de stiinta care militau impotriva vacinurilor. Dimpotriva, a fost condus de cercetatori pro-vaccinare, care si-au dedicat intreaga cariera incercarii de a dezvolta vaccinuri mai bune. Principalul autor Rogier Bodewes a transmis mesajul de trezire la realitate cand a explicat ca vaccinurile impotriva gripei “au potentiale neajunsuri care au fost subapreciate pana acum si care sunt, de asemenea, subiectul unor dispute”.
Studiul a implicat o evaluare foarte avansata din punct de vedere stiintific a sistemului imunitar. Cercetatorii au colectat sange de la 27 copii sanatosi si nevaccinati in jurul varstei de 6 ani si 14 copii cu fibroza chistica care au primit anual vaccinul antigripal. Copiii nevaccinati au avut un raspuns mai bun din punctul de vedere al sistemului imunitar, dandu-le o protectie mai vasta pentru ceea ce ar putea avea de infruntat intr-un sezon de gripa, inclusiv in cazul unei pandemii.
« Am ingrijit peste 30,000 sau 35,000 de copii de-a lungul anilor si nu cred ca am avut un singur caz de autism la copiii asistati la nastere de noi si care nu au fost vaccinati… Fiecare doctor din aceasta tara a facut ceva la fel de crancen ca si nazistii, fara sa-si dea seama,” a declarat Dr. Mayer Eisenstein.
Conform “Starii sanatatii copiilor nevaccinati (aug 2011): Boli ale copiilor nevaccinati”, rezultatele arata ca cei nevaccinati sunt mai putin afectati de boli comune.
Astmul, febra fanului si neurodermatita
Un studiu recent din Germania asupra unui numar de 17461 copii cu varste cuprinse intre 0-17 ani (KIGGS) a aratat ca 4.7% din acestia sufereau de astm, 10.7% dintre ei de febra fanului si 13.2% de neurodermatita. Aceste numere difera in tari vestice, de exemplu astmul predomina in SUA la 6% dintre copii, in timp ce in Australia este vorba de un procent de 14-16% (Sanatatea Australiei 2004). Procentul de astm printre copiii nevaccinati este, conform studiului, de 0.2%, febra fanului de 1.5% si neurodermatita de 2%.
Conform studiului KIGGS peste 40% dintre copiii cu varste cuprinse intre 3 si 17 ani au dezvoltat sensibilitate la cel putin un alergen testat (s-au facut teste pentru 20 de alergeni obisnuiti) si 22,9% aveau o boala alergica. Desi s-a efectuat o analiza a sangelui, mai putin de 10% au declarat ca aveau copii cu alergii.
Sunt si cazuri de autism printre copiii nevaccinati. Cu toate acestea peste 80% au declarat ca este o forma usoara de autism sau o forma de functionare avansata. Dintre toti participantii au fost 4 cazuri de autism. Dintre acestia 4, unul a avut rezultat pozitiv la testul de metale grele (mercur, aluminiu, arsenic), iar in altul mama fusese testata pozitiv pentru mercur.
Studiul KIGGS a aratat ca 12.8% din copiii din Germania au avut herpes si 11% au suferit de otita medie (o inflamare a urechii mijlocii). Daca se compara cu copiii nevaccinati, se poate vedea ca herpesul la copiii nevaccinati este extrem de rar (mai putin de 0.5%)
La copiii cu varste sub 3 ani negii sunt foarte rari. Dupa 3 ani, insa, raspandirea acestora creste. La grupa de varsta cuprinsa intre 4 si 6 ani 5-10% dintre copii au negi, in grupa de varsta de 16-18, 15-20% au negi. (Sursa: netdoktor.at). Numai 3% dintre copiii nevaccinati din studiul aveau negi.
“Am observat copiii nevaccinati ca sunt mai sanatosi, mai puternici si mai vigurosi decat cei vaccinati. Alergiile, astmul, afectiuni ale comportamentului, probleme cu atentia si paloare erau in mod clar mai comune la tinerii mei pacienti vaccinati. Pacientii mei nevaccinati, pe de alta parte, nu au suferit de vreo boala infectioasa cu vreo freceventa sau severitate mai mari decat a celor vaccinati: sistemul lor imunitar de regula s-a descurcat foarte bine cu acestea..” Philip Incao MD
Copiii nevaccinati sunt de 5 ori mai putin predispusi riscului de a avea astm decat cei vaccianti, de 2.5 ori mai putin predispusi sa aibe probleme de piele si de 8 ori mai putin predispusi sa fie hiperactivi.
Copiii vaccinati sunt de 14 ori mai predispusi sa aiba astm decat cei nevaccinati si de 9 ori mai predispusi la probleme de piele
Intrebarea pe termen lung pe care sustinatorii vaccinurilor continua sa o puna este cum va arata sanatatea generala a acestei populatii nevaccinate? Ei bine, din ce putem deduce din datele de pana acum, exista o indicatie puternica ca acesti copii nevaccinati vor forma intr-o buna zi populatiile cele mai sanatoase. Multumesc, mama, tata, si fiecarui cercetator si jurnalist care au aratat vaccinurile asa cum sunt ele de fapt.
Autor: Dave Mihalovic este un doctor naturopat, specializat in cercetari asupra vaccinurilor, prevenirea cancerului si cu o abordare naturala a tratamentului.
sursA: viataverdeviu.ro

sâmbătă, 11 februarie 2012

Experimentul anti-Facebook. Ce a descoperit un student după trei luni fără telefon mobil şi reţele sociale

Un student de 24 de ani din Chicago şi-a propus să facă un experiment social pe propria piele: timp de 3 luni, din octombrie până în decembrie 2011, el a renunţat să mai folosească telefonul mobil, inclusiv mesajele sms, email-ul, precum şi reţelele de socializare precum Facebook, Twitter sau LinkedIn.

În timpul acestui experiment, tânărul, care studiază copywriting-ul pentru publicitate, şi-a dat seama că unii oameni din preajma sa, pe care îi considera prieteni apropiaţi, nu erau de fapt deloc aşa. A descoperit că, în această pauză de "viaţă virtuală", a ajuns să fie atent la oamenii din jurul său şi a redescoperit romantismul vieţii reale, relatează Yahoo News.

De câteva ori, tânărul, pe nume Jake Reilly, a primit notificări de la bancă, pe email, şi a fost nevoit să se uite la ecranul computerului, însă spune că nu a trişat niciodată de-a lungul experimentului şi că privea cu mâinile la ochi, ca să vadă strict emailul de la bancă.

A ajuns să folosească telefoanele publice, să scrie scrisori, să lase mesaje cu creta pe asfalt şi să îşi viziteze prietenii.

Înainte, viaţa lui Jake era cu totul alta. Citea fiecare mesaj de pe Twitter, lansat de cei 250 de oameni pe care îi urmărea, stătea apoi cam o oră şi jumătate pe Facebook. Lunar, trimitea peste 1.500 de sms-uri şi vorbea la telefon între 600 şi 900 de minute.

"E greu, pentru că am ajuns în etapa în care, dacă nu răspunzi la sms-urile oamenilor în maximum o oră sau la email-uri în maximum o zi, este pur şi simplu inacceptabil din punct de vedere social. De când am revenit, mi-a fost greu. Oamenii îmi zic: Ce faci', ţi-am dat şi mesaj..."., spune Jake Reilley.

Jake îşi aminteşte ce a declanşat acest experiment. Locuieşte cu trei prieteni şi au fost vizitaţi de alţi doi buni prieteni din New York, pe care îi vedeau foarte rar, cam o dată pe an. Erau cu toţii la Universitatea din Wisconsin şi se uitau la un meci de baschet, însă toţi aveau în mână fie un laptop, fie un telefon.

"Era foarte amuzant. Ce facem noi aici? I-am întrebat pe fiecare ce face şi unul juca Words with Friends, altul Angry Birds, altul un joc de trivia online. Nimeni nu făcea de fapt nimic, stăteau cu toţii în tăcere. Asta mă scoate din minţi de fapt. Oamenii ies în grup la masă şi fiecare stă cu ochii în telefon. Ce altceva cauţi?", îşi aminteşte Jake.

"Este şi un sistem interesant de a-ţi măsura viaţa, de a vedea cine îţi sunt de fapt prietenii apropiaţi, cine e dispus să-şi piardă timpul. Cu siguranţă mi s-a schimbat nivelul şi numărul de prieteni, precum şi nivelul de contact pe care îl aveam cu ei", declară Jake.

"Mă duceam la şcoală, apoi nu aveam nimic de făcut acasă, aşa că mă plimbam pe bicicletă şi mergeam acasă la oameni, la toţi cei cu care de obicei vorbeam prin sms sau cu care mă vedeam doar în weekend. Era foarte mişto, mă reconectam, făceam lucruri pe care în mod normal nu le mai faci, cum ar fi să iei micul dejun cu părinţii cuiva".

La facultate, colegii au început să-i facă farse, scriindu-i mesaje la avizier: "Jake, a sunat mama ta şi a zis că nu te mai iubeşte", "Jake, te caută poliţia" sau chiar "Jake, sunt însărcinată. Sună-mă".

Jake a ajuns să creadă că cei care comunică în special pe reţelele de socializare rămân la un nivel superficial.

"Facebook este cea mai mare pierdere de vreme, pentru că toată lumea îşi creează o imagine atât de filtrată despre sine. Îţi postezi doar cele mai bune poze, dai check-in doar la cel mai tare restaurant din oraş, păstrezi doar lucrurile care te flatează. Dar cineva mereu va avea un job mai bun ca al tău, va merge în vacanţe mai bune ca ale tale şi va avea o nevastă mai frumoasă ca a ta. Deci e superficialitate peste superficialitate. Nu ajungi niciodată să vezi părţile reale ale oamenilor", spune Jake.

Cea mai frumoasă parte a experimentului, spune Jake, a fost că a redescoperit lucrurile pe care ajunsese să le ignore: să meargă cu bicicleta doar de plăcere, nu strict la muncă, să stea în parc, să joace pase cu prietenii, să meargă la patinaj pe gheaţă.

"Uneori, stai pe internet şi trec patru ore şi zici: n-am făcut nimic. Poate că m-am uitat pe un articol, la nişte poze, m-am uitat la nişte clipuri video tâmpite şi am rămas prins vreo oră într-o gaură neagră pe Youtube, doar privind, privind, privind. Cred că e greu să găseşti pe cineva care să spună că asta e ceva folositor pentru viaţa ta", spune studentul, după experimentul său.


Sursa: gandul.info

marți, 7 februarie 2012

Interesant de știut.... câte feluri de tristeți putem avea!

Cele trei pricini ale tristeții.
.... toți, mai mult sau mai puțin, cunoaștem și fericirea, cunoaștem și tristețea sau mâhnirea, dar le trăim amestecate. Când avem fericirea, ce fel de fericire avem? Se poate, adică, să aibă cineva tristețe bună, după Dumnezeu, sau rea, când este fără Dumnezeu. Asemenea bucuria, poate fi bună sau rea. Să-mi îngăduiți să spun câteva cuvinte despre această problemă și să începem de la tristețe.
Am putea să spunem că avem trei feluri de tristețe. Desigur, există multe înfățișări ale tristeții, dar am putea să le încadrăm pe toate în cele trei feluri la care ne vom referi.
Există o tristețe pe care omul și-o crează înlăuntrul lui, o tristețe rea.
O altă formă a tristeții este cea care vine fără voia noastră, pricinuită de faptul că ni se întâmplă diferie lucruri neplăcute.
Al treilea fel de tristețe este cea care înt-un fel depinde de noi, însă este de la Dumnezeu. Și primul fel de tristețe am spus că depinde de noi, dar nu este de la Dumnezeu.
Tristețea din înrâuire demonică sau dintr-o stare de boală.
Vă veți aminti faptul că Apostolul Pavel, când scrie Corintenilor, le vorbește despre tristețea după Dumnezeu și despre cea care nu este de la Dumnezeu. Când asupra omului vine o nenorocire, o strâmtoare, o greutate, se poate ca acea tristețe care le însoțește să nu fie de la Dumnezeu, ci de la diavolul. Și dacă cineva se lasă pradă acestei tristeți, nu numai că suferă, dar deja păcătuiește. Există anumiți oameni care din cauza bolii sufletești, a structurii sufletești sunt răpuși de tristețe. Și cea mai mică adiere îi strivește, îi strâmtorează, le crează un gol sufletesc. Dacă avem în vedere faptul că din pricina structurii lor se naște această tristețe, dar și pentru că nu cunosc cum stau lucrurile despre aceasta sau pentru că nu lucrează pe măsură, atunci putem să spunem că sufletul se umple de tristețea care nu este după Dumnezeu, o repet, și care nu numai că îi chinuiește, îi tiranizează, dar săvârșește și păcat.
Există și situații în care cineva se întristează pentru ceea ce i s-a întâmplat, poate pentru faptul că a săvârșit un păcat. Altceva este, însă, să te întristezi având pocăința în sufletul tău și altceva este să te mâhnești pentru că ți-a fost atins egoismul, iubirea de sine. Una te izbăvește, cealaltă te pierde, te afundă.
Să luăm un exemplu: când te lupți să devii un bun creștin, se întâmplă ceva și păcătuiești. Dacă ești stăpânit de o tristețe care îți înăbușă sufletul, această tristețe nu este după Dumnezeu, ci demonică, spune Apostolul Pavel, pentru că nu te întristezi din pricina faptului că ai păcătuit și astfel te împotrivești voii lui Dumnezeu. Dacă, însă, te întristezi pentru acest motiv, vine pocăința în sufletul tău, vine zdrobirea de inimă, apar lacrimile. Și crezi că Dumnezeu te iartă când îți mărturisești păcatul tău și simți că sufletul tău se izbăvește, ca și cum ar fugi o greutate înfricoșătoare de deasupra ta.
Când, însă, căderea aceasta te atinge – tu deja având o părere bună despre tine însuți, pe care acum nu o poți s-o mai ai – te umilește în sensul cel rău și te expune în ochii tăi și în ochii celorlalți, atunci nu poți s-o suporți, te întristezi exagerat și deznădăjduiești și chiar dacă te mărturisești, nu vei simți izbăvire, pentru că în aceste situații, când merge cineva să se spovedească, o face mai mult ca să-și satisfacă egoismul sau să se întâmple ceva, încât să nu se mai simtă rănit în egoismul său.
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

duminică, 5 februarie 2012

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.
Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!
Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).
Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:
Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute,
Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.
Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.
Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie.Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.
Raul si mai mare survine atunci cand se ajunge sa se si propovaduiasca aceasta “smerenie” gresita sau chiar vicleana, nesincera, fatarnica. Cum putem “detecta” aceasta falsa smerenie? Simplu! Prin prisma acestei “smerenii”, se face de fapt o judecata cat se poate de osanditoare si de nemilostiva - oamenii sunt impartiti, de regula, macar la nivel inconstient, in foarte rai si foarte buni, chiar ireal de buni. Unii sunt ingeri din cer iar altii sunt draci pe pamant. Falsa smerenie ascunde bine in sine, de fapt, frustrari, complexe, invidie si alte boli de acest fel, mai putin vizibile, astfel incat, in final, victima acestei boli sufletesti imparte oamenii in doua categorii – cei pe care ii uraste si cei pe care ii linguseste.
O alta caracteristica a acestei false smerenii ar fi aceea ca tolereaza pana la incurajare raul. De fapt, stramba intelegere a pildei vamesului inverseaza intelesurile duhovnicestiajungand astfel sa osandesti oamenii si sa tolerezi raul.
Si ajungi sa nu judeci… tocmai ceea ce ar trebui sa judeci (faptele, ideile) ca sa lucrezi in sensul exercitarii discernamantului firesc al crestinului care este si dator si are si nevoie vitala sa desparta binele de rau in viata, ci judeci… tocmai oamenii. Ceea ce, iarasi, n-ar fi o tragedie, daca ar fi un pacat asumat. Toti il facem zi de zi, dar macar sa-l recunoastem spasit. Dar se intampla ca si aici sa judecam tot preferential, oarecum. Nu-i judecam pe toti.Ci ii judecam mai ales pe cei care ne stau ca un semn de mustrare pentru persoana noastra. Pe cei pe care ii invidiem sau care, prin pilda lor, ne arata, ca intr-o oglinda, unde ne aflam de fapt. Atunci, cea mai comoda respingere a mustrarii noastre este osandirea celuilalt de pe pozitiile inchipuite ale “vamesului”. Celalalt devine fariseul, mandrul, trufasul. Infernul sunt ceilalti, cei mandri si lipsiti de iubire sunt ceilalti…
Se pune intrebarea, cum de ajunge totusi cineva sa se socoata indreptatit sa osandeasca atat de aspru, pana la a savarsi ucidere de suflete (primind ganduri de ura si invidie nu facem altceva decat sa devenim urmasii lui Cain)? Nu se poate altfel decat numai printr-un proces de indreptatire. Numai socotindu-l pe celalalt atat de rau si pe noi atat de buni, pe el injosindu-l “cu temei si cu dreptate” in sinele nostru atat de mult, incat ne socotim indreptatiti sa il uram, sa il dispretuim, sa il osandim. DAR FARA SA RECUNOASTEM ASTA! Si cum inca? Numai socotindu-ne pe noi insine victime – fara a fi cazul. Infricosator nu este ca vedem raul din celalalt – ceea ce ar fi firesc, daca raul este real -, ci ca il inventam, pentru a ne satisface ura pe care o avem fata de el.
Smerenia – ca tema – este confiscata astazi de multi care vor sa astupe gura celor marturisesc adevarul. Astazi problema care arde, mai ales in Biserica, nu mai este faptul ca exista farisei si vamesi, ci ca exista o falsificare a smereniei si a pildei vamesului si fariseului. Exista, asadar, cei care vor sa marturiseasca Adevarul, si cei care vor sa Il eludeze. Ultimii ii acuza pe primii ca sunt farisei. De pilda, ecumenistii ii acuza pe cei care nu primesc compromisurile de credinta drept farisei si anti-ecumenisti. Sigur, desfranata poate acuza pe cea care e fidela sotului ca este o incuiata, habotnica si limitata la cap, si ca libertatea este echivalenta cu libertinajul. Asa stau lucrurile si cu aceste perfidii pro-ecumeniste – ele sunt invitatii la libertinaj spiritual, la desfranare fata de Mirele cel Ceresc, Adevarul. A fi asa inseamna a fi anti-credinta si anti-Biserica.Cei care resping ecumenismul, o fac insa pentru ca acesta este neintemeiat, pentru ca nu este adevarat.
Slugarnicia, lasitatea si lingusirea sunt propovaduite astazi cu numele smereniei si al iubirii pentru ca sunt nu doar comode, ci si profitabile. Satisfac patimi, pentru unii aduc pozitii inalte  sau macar un confort caldut, dau prestigiu, securizeaza psihologic si mai dau si sentimentul fals al unei lucrari in slujba Bisericii, a “unitatii” ei. Si ii ajuta pe marii manipulatori sa stapaneasca nestingheriti, cu armate de slugi la dispozitie. Falsul vames nu il judeca, de pilda, pe… homosexual, sa spunem, pentru ca este mult sub el. Il disreptuieste si pe acesta, insa nu il considera o amenintare. Dimpotriva, daca joaca teatrul tolerantei fata de homosexualitate, va fi premiat de “societatea civila”, va fi laudat si dat ca exemplu de civilitate si de europenitate. Il judeca insa, cu disperare, pe cel care, curajos, ia atitudine si incearca sa limiteze, cum este crestinesc si de bun simt, amploarea raului ce se raspandeste in lume. Si asta pentru ca exemplul sau cuvantul lui il mustra, il arde.
Pilda celor care marturisesc adevarul este amenintatoare pentru falsul vames. Se vede pus in situatia sa renunte la teatrul sau, sa renunte la premiile si coronitele lumii. Sa accepte glasul Adevarului, ceea ce este prea mult pentru el, care este prea smerit ca sa mai accepte Adevarul si sa se faca si urmator al Lui.
Cat priveste iubirea... iubire avem la fel de putina, poate, si unii si altii… Iubirea e un cuvant mult prea lesne uzat si abuzat, pentru a “pune” in el tot ceea ce ne indreptateste. Iubirea duhovniceasca este grea, ea presupune multa, enorm de multa durere si asumare in inima a oricarui alt semen, se atinge cu multa nevointa, dar purtata numai inlauntrul Adevarului si al Sfintei Traditii a Bisericii.La fel stau lucrurile si cu smerenia… Cine se crede pe sine smerit acela este cel mai putin smerit, spun Sfintii Parinti! Cine se crede pe sine ferit de inselare este cel mai mare inselat, cine se crede mare iubitor al “departelui” abstract si impersonal, poate fi adesea tocmai cel care iubeste cel mai putin “aproapele” concret si real. Dar de ce oare un Sfant ca Paisie Aghioritul remarca plin de durere ca n-a gasit niciun fel de iubire vreodata, ci numai gaunosenie si vorbe goale la toti filo-unionistii care se intrec in vorbe mari despre Iubire…
Uneori ma gandesc ca ne-ar sta mai bine sa fim mai putin pretentiosi si sa o luam catinel, de jos… Pana la marea smerenie si marea iubire, care sa-i atinga si pe vrajmasi, pana la ne-judecarea aceea absoluta si imposibila si pana la alte astfel de vise inalte si extreme, cred ca, daca am fi putin, macar putin mai atenti la masura la care suntem noi cu adevarat, am incepe cu ceea ce este mai firesc. Iar primul pas catre smerenie ar fi sinceritatea de a recunoaste ca si in noi, in fiecare dintre noi zace un fariseu launtric, mai mare sau mai mic, mai galagios sau mai ascuns. Si primul pas catre iubire ar fi sa ne gandim ca si fratele acela pe care-l dispretuim, pe care-l vedem ca fariseu mandru si rau este si el un suflet care are ispitele si incercarile lui, ca este… totusi fratele nostru si ca, poate, pe undeva, are si el ceva bun sau de la care am putea avea de invatat. In orice caz, sa-i dorim mantuirea macar atat cat ne-o dorim si noua! Si atunci poate ca vom invata si vom rosti impreuna rugaciunea… fariseului care se stie pe sine fariseu si totusi ravneste la smerenia vamesului:
“Iarta-ma, Doamne, ca netrebnic sunt, cel putin cat acest frate al meu… Iarta-l si pe el si pe mine, indrepteaza-ne pe amandoi si primeste-ne pe amandoi in mila Ta!”

sâmbătă, 4 februarie 2012

Dumnezeu nu pedepseste ci indreapta din iubire

Am înțeles din scrierile Sfinților Părinți că Dumnezeu nu poate să-și calce cuvântul și de aceea odată ce a promis dreptate pentru cei ce aleg binele, împlinesc poruncile și se luptă să fie ceea ce au fost creați, tot așa va fi nevoit să pedepsească sufletele neascultătoare. Se spune ca iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Iadul este pedeapsa veșnică a celor ce nu și-au dorit să aibă părtășie cu El. Pe de de altă parte Sfinții Părinți spun că Dumnezeu nu pedepsește ci îndreaptă. A îndrepta presupune iubire, presupune atașament și fidelitate. Iadul în fond este rezultatul propriilor dorințe, propriilor fapte căci Dumnezeu cu siguranță nu-și dorește fii acolo. Sfântul Teofan Zăvorâtul legându-se de tâlcuirea unui text din Scriptură ne aduce aminte, ne conștientizează de acest pericol:
Frica de Dumnezeu, care duce la începutul vieții sfinte și plăcute lui Dumnezeu, este și cel mai de nădejde străjer al acesteia atunci când cineva, urmând insuflărilor sale, pune acest început. Ne învață aceasta citirea Apostolului  de acum, amintindu-ne de înfricoșatele judecăți și pedepse ale lui Dumnezeu, arătate încă de aici asupra celor care nu se supun voinței Sale. ,,Dumnezeu, zice, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruțat”. Erau curați și locuiau în sălaș prea-luminat; dar fiindcă au păcătuit, au fost aruncați în întunericul cel mai dedesubt.
Așadar, pe mine și pe tine ne va cruța Dumnzeu, dacă vom merge împotriva voii Lui? Păgânătatea se răspândise pretutindeni în vremea lui Noe. Dumnezeu a adus asupra oamenilor potopul și i-a pierdut pe toți, afară de opt suflete, familia lui Noe. Nu s-a uitat că oamenii erau mulți.
Oare pentru tine  singur va sta El pe gânduri – să te piardă sau să nu te piardă, - de nu vei asculta glasul Lui?!
Îndelung a răbdat Domnul Sodoma și Gomora, dar locuitorii acestor cetăți, în loc să se înțelepțească, s-au grăbit să atingă culmile păgânătății. Pentru aceasta, au fost mistuiți de foc atunci când nu se așteptau, iar acest foc este o preînchipuire a focului veșnic care îi așteaptă pe cei nelegiuiți.
Nici tu nu ai scăpat de acest foc, de vei urma aceleași căi.
Adu-ți aminte de toate acestea, șezând la sfat cu tine  însuți, mai ales în liniștea și în întunecimea nopții și întărindu-ți  astfel frica de Dumnezeu, teme-te de păcat ca și cum în el s-ar strecura către tine văpaia focului veșnic.

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an - (II Ptr.1, 20-2, 9; Mc.13, 9-13)
Colecția Părinți Ruși Editura Sophia, București 1999

vineri, 3 februarie 2012

TIMPUL - un dar de la Dumnezeu ce se cuvine a fi pretuit!

Timpul, acest mare dar a lui Dumnezeu pentru noi trebuie prețuit cum se cuvine. Adesea batjocorim sau ignorăm timpul și abia când sesizăm că a rămas din ce în ce mai puțin începem să ne îngrijorăm patologic. Timpul este proniat de Dumnezeu și este foarte important cum înțelegem acest lucru. Iată mai jos o pildă bună de pus la inimă și de luat în seamă:
Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:

La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele…

Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:

-un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;

-am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;

deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55×52, adică aproape 2900 de sâmbete;

-am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în stabilirea priorităţilor în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă…pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi … la revedere!

În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin. Şi e o lecţie pe care eu am învăţat-o.

Uneori este prea târziu să mai învățăm ceva și pierdem timpul care ne-a fost tovarăș atât vreme!