Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

miercuri, 27 mai 2015

SFÂNTUL IOAN RUSUL

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.
Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) – Capadocia – Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.
Sfântul Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor – o viaţă fără prihană”. Împodobit, deci, cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.
Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.
Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.
După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”.
Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată.
Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”.
Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul Domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.
După puţini ani, însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii, ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

Descoperirea sfintelor moaşte
Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! – trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.
În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.
După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.


MAMA- IZVOR NESECAT DE DRAGOSTE

Maternitatea este un dar al lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Prin maternitate, femeia este chemată să slujească tainei vieții, firește nu numai ca păstrare a vieții biologice, dar mai ales ca expresie și trăire a vieții în Duhul Sfânt.
Caracteristica structurii sufletești a femeii este altruismul. Femeia-mamă, în autenticitatea ei, îi are ca centru al interesului ei și al profundei sale satisfacții pe „ceilalți”, grija și străduința ei să-i odihnească și să le rezolve problemele lor. Ea este înzestrată cu rezerve aproape inepuizabile de dăruire, răbdare, lepădare de sine, lipsă de interes, eroism, iertare și afecțiune. Iar drept culme a tuturor acestor harisme, mama trăiește dragostea jertfitoare, adică dragostea fără limite, care „nu caută ale sale”. Dragostea maternă este singura dintre toate celelalte, care se apropie de dragostea dumnezeiască. Iar această dragoste dumnezeiesc-jertfitoare o caută fiecare om, dar mai ales copilul are nevoie de ea.
Viața mamei este compusă din osteneli și neliniști, dureri și jertfe, urcuș și Golgota, pe care de bună voie le primește, fără murmur. Și nu numai că le primește, ci le consideră mai prejos decât bucuria pe care o simte pentru faptul că și ea dăruiește cursului vieții oameni tineri, pe care se străduiește și se nevoiește să-i predea societății personalități integre.
Femeia-mamă dintru început își iubește copiii, din clipa în care simte că-i adăpostește în pântecele său. Zvâcnirile lor o umplu de gingășie și veselie, plăsmuind vise pentru ei și chiar este gata să-și jertfească viața pentru ei. Trece cu vederea, de asemenea, feluritele greutăți și responsabilități pe care le creează venirea unui copil și în același timp respinge cu putere îndemnurile și presiunile celor care de multe ori o îmboldesc să se slobozească de prezența copilului ei. Iar aceasta mamă, chiar părăsită fiind, în ciuda ironiei și defăimării, care însoțesc de obicei venirea unui copil pe care îl neagă tatăl lui, nu vrea să-l lipsească de viață, oricât de mult însăși legea (Legea 1609/86) așa-numitului stat creștin îi îngăduie să facă aceasta. Viața embrionului, a copilului ei, știe că începe din clipa zămislirii și pentru aceasta nu vrea să-l omoare. Pentru ea, cu toate că greutățile pe care le întâlnește sunt uriașe, le depășește, iar acest copil rămâne întotdeauna pentru ea mângâierea și „îngerașul” ei.
Dragostea jertfitoare a mamei se constată și din poziția ei față de dilema: maternitate sau carieră. Răspunsul adevăratei mame venit din trăire este: maternitatea. Evoluția ei profesională și științifică va fi atât cât îi îngăduie obligațiile ei familiale. Nu este impresionată nici de puternica ispită a afirmării, nici de provocarea independenței economice. Vrea să „urce” duhovnicește și profesional, dar aceasta o dorește pentru a contribui și ea la progresul și îmbunătățirea vieții semenilor ei și, firește, a membrilor familiei ei, mai ales a copiilor ei.
Astfel, „ieșirea” ei pe piața muncii, fapt care înseamnă că își asumă obligațiile atât în casă, cât și la locul muncii, nu-i creează sentimentul de victimă. Dimpotrivă, gustă bucuria de a dărui. Este o trăsătură distinctivă faptul că prezența adevăratei mame, chiar și la locul de muncă, este maternă, adică acoperă cu dragostea ei orice încercare esențială și-l conduce, cu profundul ei sentiment al responsabilității, mai ales pe omul tânăr la toată fapta dinamică și sănătoasă, pe care le oferă și lumea noastră contemporană. Autenticitatea mamei se arată și din faptul că trece cu vederea sirenele eudemonismului și ale confortului. Pe acestea le schimbă cu simplitatea, hărnicia și smerenia. Cu căldura arzătoare a dragostei ei alină durerea sufletească și trupească, acolo unde o depistează și mai ales la copiii ei. Se îngrijește fără să se obosească de corecta lor dezvoltare duhovnicească și trupească. Îi hrănește cu laptele ei matern și îi încălzește la pieptul ei. O deosebită grijă a ei este corecta lor adaptare la societate. Dragostea pentru copiii ei se răsfrânge, desigur, și asupra celor din jurul ei, dar mai ales asupra soțului ei.
În felul acesta și bucătăria devine loc sfințit, unde în fiecare zi mama, ca dragoste întrupată, trăind superioritatea celui smerit și autenticitatea celui care trăiește în nearătare, se consumă pentru a pregăti mâncarea și delicatesele, care împreună cu trupul, îndulcesc și sufletul. Întâlnirea familiei la masa comună este o grijă specială a ei. Și aceasta pentru că știe că în felul acesta nu se hrănește numai trupul, ci mult mai mult sufletul, mai ales prin bucuria unificatoare, care predomină. Cât de însemnat și binefăcător ar fi pentru toți, dacă cel puțin la masa de sărbătoare, s-ar afla și bunicul, și bunica, întâlnindu-se astfel trei generații. Bucuria întâlnirii lucrează catalitic și face să dispară micile diferențe care apar la un organism viu, cum este familia.

Varvara Kalogeropulos – Metallinos
         Dr. Teologie și licențiată în Filologie



Sursa: http://www.marturieathonita.ro/mama-izvor-nesecat-de-dragoste-i/

vineri, 15 mai 2015

TE IUBESC, COPILUL MEU!



            Dacă într-o zi mă vei vedea „bătrân”…, dacă mă murdăresc atunci când mănânc și nu pot să mă îmbrac…, ai răbdare. Adu-ți aminte câtă vreme mi-a luat ca să te învăț acestea.
            Dacă, atunci când vorbesc cu tine, repet aceleași lucruri, nu mă întrerupe, ci ascultă-mă. Când erai mic, în fiecare zi îți citeam aceeași poveste până ce adormeai.
            Când nu vreau să mă spăl, nu mă certa și nu mă fă să mă simt rușinat… Adu-ți aminte de câte ori alergam după tine și aflai o mulțime de îndreptățiri atunci când nu voia să te speli.
            Când vezi neștiința mea în noile tehnologii, dă-mi timp și nu mă privi ironic. Adu-ți aminte câtă răbdare am avut să te învăț alfabetul…
            Când uneori nu-mi pot aminti ceva sau pierd șirul cuvintelor, dă-mi vreme ca să-mi aduc aminte, iar dacă nu reușesc, nu te mânia…Cel mai însemnat lucru nu este cel pe care-l spun, ci nevoia de a fi cu tine și lângă tine, și să te aud.
            Când picioarele mele sunt obosite și nu mă mai ajută să merg, nu te comporta cu mine ca și cum aș fi o „greutate”, ci vino lângă mine cu brațele tale puternice, așa cum am făcut eu când erai mic și făceai primii pași.
            Când spun că vreau să mor, nu te mânia, căci într-o zi îți vei da seama ce este ceea ce mă îmbrâncește s-o spun.
            Străduiește-te să înțelegi că la vârsta mea nu mai trăiesc, ci supraviețuiesc. Într-o zi vei descoperi că, în ciuda tuturor greșalelor mele, întotdeauna am vrut ceea ce este mai bun pentru tine, ca să-ți deschid drumul. Ajută-mă să merg, ajută-mă să-mi sfârșesc zilele mele cu dragoste și răbdare.
Te iubesc, copilul meu!


 Sursa: http://www.marturieathonita.ro/te-iubesc-copilul-meu/

CÂȚI BANI COSTĂ O MINUNE?



O fetiță și-a luat pușculița și a golit conținutul ei. A numărat de trei ori mărunțișul, ca să nu facă vreo greșeală. Era un dolar și 11 cenți. A luat banii și a plecat la farmacia din apropiere.
În acea clipă farmacistul vorbea cu un bărbat bine îmbrăcat și nu a luat aminte la copilă. Fetița a făcut puțin zgomot cu picioarele, dar nimic. Atunci a luat o monedă și a început s-o lovească de masă.
– Ce vrei?, a întrebat-o oarecum enervat farmacistul. Nu vezi că vorbesc cu fratele meu, pe care nu l-am văzut de mulți ani?
Atunci fetița i-a spus:
– Vreau să-ți vorbesc despre fratele meu, care este foarte bolnav și pentru care vreau să cumpăr o minune.
– Iartă-mă, dar noi nu vindem minuni, i-a răspuns farmacistul.
– Știți, a spus fetița, fratele meu are ceva în cap care se mărește și tata mi-a spus că numai o minune ne va ajuta. Deci, cât costă o minune, ca s-o cumpăr? Am bani…
Fratele farmacistului, care a urmărit cu interes discuția, a întrebat-o pe fetiță de ce fel de minune are trebuință fratele ei.
– Nu știu, i-a răspuns fetița cu ochii înlăcrimați. Ceea ce știu este că are nevoie de operație, iar tata nu are bani. De aceea vreau să plătesc eu, cu banii mei.
La întrebarea câți bani are, fetița a răspuns:
– Un dolar și 11 cenți. Iar dacă vor trebui și alții, îi voi găsi.
– Ce coincidență, a zâmbit domnul bine îmbrăcat. Este contravaloarea exactă a unei minuni pentru fratele cel mic. Un dolar și 11 cenți.
A luat banii, apoi a luat-o pe fetiță de mână și i-a spus:
– Să mergem împreună la casa ta ca să-l văd pe fratele și pe părinții tăi și să facem minunea…
Domnul cel bine îmbrăcat era medicul Carlton Armstrong, cunoscutul neurochirurg.
Operația a mers foarte bine și fratele cel mic s-a întors sănătos acasă.
Operația a fost o adevărată minune, a șoptit mama. Oare cât să fi costat?

Fetița zâmbea. Știa forte bine cât costă o minune: Un dolar și 11 cenți, și credința unui copil mic…

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
Sursa: http://www.marturieathonita.ro/cati-bani-costa-o-minune/