Duminică după Înălțarea Sfintei Cruci

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad.Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta.Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii. Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi„să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.
Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.
„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.
Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.
Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos.Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Semnificația sărbatorii Înalțarii Sfintei Cruci

Mai bine zis, istoricul ei. Ni se relateaza in Proloage ca acest praznic a fost prilejuit de un fapt care a sporit evlavia fata de Sfanta Cruce, si anume, descoperirea lemnului Crucii pe care a fost rastignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se stie ca, ajuns stapanitor peste toata imparatia romanilor, marele Constantin a trimis pe mama sa, Sfanta Elena, in Tara Sfanta, cu multa avere, pentru a cerceta si innoi sfintele locuri si pentru a cauta lemnul Crucii Domnului. Deci, pe cand se sapa temelia marii biserici a Invierii Domnului, din dumnezeiasca randuiala, s-au aflat, nu departe de Sfantul Mormant, trei cruci: Crucea lui Hristos si cele doua cruci pe care au patimit talharii. Si nu numai crucile, dar si piroanele le-au aflat. Dar, nestiind imparateasa care sa fie Crucea Domnului, acest lucru s-a aratat printr-o minune ce s-a facut cu o fecioara moarta pe care o duceau la ingropare: ca ea a fost inviata cu puterea Crucii lui Hristos, nearatand celelalte cruci nici un semn de minune. Si s-a inchinat Sfanta Elena si a sarutat-o si, impreuna cu ea, tot poporul. Si, neincapand tot poporul sa se inchine, s-a rugat multimea ca macar sa o vada si sa fie binecuvantata. Atunci s-a urcat sfantul Macarie, patriarhul Ierusalimului, pe un amvon inalt si a ridicat cinstita Cruce a Domnului, binecuvantandu-i cu dansa.
Si a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a intregii Crestinatati, si de atunci au inceput calatoriile in Tara Sfanta si, in fiecare an, praznicul Sfintei Cruci la 14 septembrie.
De-a lungul timpului au mai fost intamplari minunate care au marit cinstirea Sfintei Cruci, cum ar fi aratarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea imparatului Constantiu, fiul marelui Constantin, in Duminica de Rusalii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi, adica 9 dimineata. De asemenea, biruinta asupra persilor, pe vremea imparatiei lui Heraclie (610-641), in urma careia persii au predat in mainile lui Zaharia, la Ierusalim, lemnul Crucii, pe care il furasera impreuna cu alte odoare de pret in anul 615.
Mai tarziu, lemnul Sfintei Cruci a fost impartit in particele mici si trimis la diferite biserici. Inclusiv la noi in tara, sunt biserici si manastiri (de exemplu, manastirea Slanic, jud. Prahova, sau biserica Mihai-Voda din Bucuresti) care pastreaza cu evlavie cate o particica din lemnul Crucii pe care a fost rastignit Hristos. Dar, ca “puterea lui Dumnezeu”, Crucea Domnului isi pastreaza in lume, taina si lucrarea ei, vie si intreaga. Ea ramane cel mai inalt Altar al celei mai inalte Jertfe.

Aceeasi sursa: Proloagele pe luna septembrie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova.

Un Documentar interesant despre apa

Va recomand cu multă căldură acest documentar video exceptional despre APĂ. Apa inseamnă viață, despre apă ne vorbește Sfânta Scriptură, noi ortodocșii în apă săvârșim Botezul, o sfințim de Bobotează și o consumăm spre sănătatea noastră.

Prima Sfânta Liturghie la noua adresa Arroyo Cantaelgallo, #28

Iată că ne-a învrednicit bunul Dumnezeu să ne mutăm în noul locaș, chiar dacă lucrările nu s-au finalizat. Mai avem încă multe lucruri de așezat, însă împărtășim bucuria de a fi realizat ceva împreuna. Fiecare picatura de sudoare să o răsplătească Domnul și celor care s-au jertfit ziua și noaptea cu timp si făra de timp, făra să aștepte vreo răsplată, să le asculte Domnul rugăciunile și să-Și amintească de ei in ziua necazului. Ne apropiem de hramul parohiei, care va fi sărbătorit pe 2 octombrie, așa ca vă invitam pe toți să fim împreuna in rugăciune, caci uniți fiind astfel și Hristos va fi in mijlocul nostru. Pe marea vieții cea învolburată aflându-ne, simțind adesea că nu mai e scăpare, să strigăm ca și orbul ,,Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” și să ne lăsăm cu totul in mainile Sale. Numai așa trisțetea se va preschimba în bucurie, durerea în binecuvantare și deznadejdea în rabdare nesfarsita.

Dumnezeu sa va binecuvinteze !

Mulțumiri tuturor celor care s-au ostenit și au contribuit până acum la amenajarea noului lăcaș !

                                                                                                     pr paroh Florin Voinea

MEZELURILE GROAZEI

Nu mai puteti spune ca n-ati stiut! "Nu pot fi digerate de tubul digestiv, decât în zece ani. Efectul imediat este apariţia gastritelor şi a ulcerelor , dar şi a celei mai urâte forme de   cancer - cel colonorectal ", spune Mencinicopschi. Secretele industriei cărnii: chimicalele din salamuri Aditivii  sintetici din semipreparatele din carne rămân în organism chiar şi zece ani, pentru că tubul digestiv nu le poate digera. Consumul anual de mezeluri în România este de aproximativ zece kilograme pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, un român mănâncă cam 28-30 de grame de produse din carne . Anul trecut,  media ţărilor europene mergea către aproape 100 de grame consumate zilnic. Totuşi, diferenţa este dată de calitatea semipreparatelor româneşti din carne, care este printre cele mai slabe din Europa , asta şi pentru că românii nu se arată preocupaţi de ce pun în farfurie.   Slănină multă şi injecţii cu apă În unităţile de producţie mari şi în abatoarele tehnologizate, sacrificările de animale sunt rare. După tranşare, 80% din carne se foloseşte pentru specialităţi , iar restul intră în producţia salamurilor, a cârnaţilor, parizerului şi a crenvurştilor. Cantităţile sunt ajustate cu multă slănină tare, dar şi cu soia sau alte grăsimi hidrogenate . Malaxarea se face într-un recipient mare de metal, în care se pun la tocat carnea, apoi slănina şi şoriciul. Din saci de rafie se adaugă făina de soia , şi, potrivit fiecărui reţetar, se adaugă aditivi sintetici şi coloranţi . Omogenizarea se face în câteva minute, iar pasta prinde gust şi aspect de carne. Ambalarea se face în membrane de plastic, care, uneori, ajung să coste mai mult decât compoziţia produsului . De cealaltă parte, produsele "premium" , ca pastrama, muşchiul sau cotletul , sunt injectate cu saramură şi fosfaţi , compuşii care reţin cea mai multă apă. Injectarea se face cu o maşină specială cu ac, iar vidarea maschează că produsul e umplut cu apă. Saramura , care trage foarte mult din greutatea produsului, are ca efecte secundare hipertensiunea arterială şi diabetul . E-urile sunt importate şi, în cele mai multe cazuri, condimentele precum ceapa sau usturoiul sunt prafuri obţiunite prin deshidratare. Departe de "mâncatul sănătos" Gheorghe Mencinicopschi, directorul Insitutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti, spune că absolut toate produsele din magazine, mai puţin cele "eco", sunt pline de chimicale. Cel mai mult, însă, atrage atenţia asupra intoxicării cu reclame: " Mezelurile şi sănătatea n-au nimic în comun . Copiii n-ar trebui să consume niciun gram. De aceea, publicitatea este agresivă pe segmentul celor mici". Chiar dacă au fost siliţi de legi să treacă pe etichete toate componentele reţetei, producătorii din România se feresc să dezvăluie cantităţile adevărate de carne dintr-un produs. Dintr-o listă de aproximativ 20 de ingrediente, doar unul singur este carne. Restul sunt fosfaţi, nitriţi, nitraţi, arome sintetice şi coloranţi, multă sare şi multă apă. Medicii spun că efectele acestor aditivi nu apar de pe o zi pe alta. În schimb, pe timp îndelungat, efectele sunt dezastruoase. "Românii s-au obişnuit să cumpere apă la la preţ de carne . În ultima vreme, au apărut tot soiul de aditivi care n-au fost testaţi toxicologic, dar pe care producătorii au început să-i folosească intens. Dintre cei mai periculoşi sunt fosfaţii , care, în exces, împiedică fixarea calciului în oase . Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru copii", spune Gheorghe Mencinicopschi.

SCUMP.  80% din carnea tranşată merge pentru specialităţi, ca pastrama şi cotletul  

Etichetele fără valoare

Specialistul în sănătate alimentară atrage atenţia că potenţiatorii de aromă, care se regăsesc chiar şi în specialităţile mai scumpe din carne, provoacă un apetit ridicat şi dau de pendenţă: " Glutamatul monosodic dă un gust foarte bun. Stimulează pofta şi te face să mănânci încontinuu . Efectul nu-i imediat, dar mâncând şi mâncând, duce la obezitate ".

Din lista lungă de compuşi chimici alimentari, coloranţii sunt bombe pentru organism. " Roşul carmin se extrage dintr-o insectă. În procesul chimic de extracţie, se foloseşte aluminiul. Consumul distruge celulele nervoase şi riscul cel mai mare îl reprezintă Alzhaimerul", explică Gheorghe Mencinicopschi.

Aspectul de "delicios" al mezelurilor este dat, în mare parte, de făina de soia sau de amidonul de cartofi , care au chiar 40% din compoziţia unui parizer ieftin sau a unui salam.

"Soia în stare pură, nemodificată genetic, a ajuns să fie cel mai sănătos ingredient dintr-un salam. Amidonul, în schimb, chiar n-are ce căuta într-un produs din carne. Pentru că nu vor să fie scrupuloşi, producătorii promit să-l treacă pe lista ingredientelor", spune Mencinicopschi.

AMENINŢĂRI  

Bolile care ne urmăresc  

Fosfaţii din mezeluri împiedică fixarea calciului în oase. Afectează creşterea copiilor, iar în 20 de ani, femeile vor suferi de osteoporoză . Bărbaţii vor scădea la bătrâneţe mai repede în înălţime şi, în multe cazuri, vor fi obezi..

Semipreparatele mai conţin gume de omogenizare, care, pe lângă faptul că reţin apă, au rolul de a omogeniza.


44% CARNE  

Cârnaţi Cabanos  

Conţine:  carne de porc inferoară - cu slănină şi şorici - 44%, carne de vită - 16%, faină de soia - 40% . Se adaugă usturoi, condiment universal, coriandru şi agent de afumare.

Aditivi: stabilizatori: (polifosfat de potasiu, caragenan), antioxidant (acid ascorbic), potenţiator de gust, glutamat monosodic (aditiv care provoacă apetit mare şi dependenţă), zaharuri - dextroză, lactoză, colorant natural: carmin, conservant - nitrit de sodiu si nitrat de potasiu.

Pentru omogenizare se mai folosesc grăsimile vegetale . Se ambalează în intestine subţiri de oaie. Se lasă la fiert 20 de minute, la 75 de grade C. Zvântarea se face într-o cameră frigorifică, timp de 2-3 ore.



60% CARNE  

Cârnaţi de porc

Conţine:  carne de porc 60%, cu slănină şi şorici, proteină vegetală din soia nemodificată genetic, apă 20%, sare, condimente şi arome naturale, stabilizatori (di-polifosfat de sodiu şi potasiu), antioxidanţi (acid ascorbic, izoascorbat de sodiu), nitrit de sodiu, potenţiator de gust (glutamat monosodic), zaharuri (lactoză, dextroză), colorant natural - carmin, conservanţi: nitrit de sodiu şi nitrat de potasiu .  

Nitritul de sodiu previne creşterea bacteriei ce cauzează botulismul , măreşte timpul de valabilitate al produsului, stabilizează culoarea roşie a cărnurilor procesate şi dă o aromă specifică.

60% CARNE  

Cotlet de porc

Conţine:  cotlet de porc, un strat de slănină de 0,5-1 centimetri. Carnea, tăiată şuviţe, se injectează cu saramură 20%- 40%. Injectarea se face manual sau cu o maşină specială cu ac.

Se pune apoi într-un sos condimentat cu usturoi, boia de ardei, piper şi coriandru, unde se lasă timp de mai multe ore. În sos se mai adaugă antioxidanţi, potenţiatori de gust.

Se lasă şase zile la rece, apoi se afumă industrial.. 14 porţii de mezeluri pe lună cresc cu 78% riscul apariţiei unei forme de boală pulmonară obstructivă cronică , care este foarte gravă.

Afecţiunea reprezintă una dintre primele cinci cauze de deces în Vest. Se manifestă prin scăderea capacităţii organismului de a menţine o concentraţie normală de oxigen în sânge.

62% CARNE  

Lebărwurst

Conţine:  carnea capului de porc în proporţie de 62%, slănină tare 7%, organe - inimă, rinichi, splină 15%, ficat 16%. Se adaugă supa de la fierberea capului, mixul de condimente, ceapă fiartă, zahăr şi sare. În malaxor se adaugă aditivii - colorantul alimentar - carmin, antioxidanţi, amidon de cartofi.

Compoziţia se ambalează în membrane sintetice şi se fierbe la 75 de grade C.

Un lebărwurst "tradiţional" trebuie să conţină mai puţin de şase grame de sare la 100 de grame de produs şi, în principiu, să aibă cel mult trei aiditivi sintetici, iar termenul de valabilitate să nu depăşească zece zile.

Un produs mai puţin conservat îşi schimbă culoarea la deschiderea ambalajului.

80% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI  

Parizer de porc

Conţine:  80% slănină şi şorici de porc, 10% carne de pasăre dezosată mecanic (în care intră oase măcinate),   faină de soia , proteină vegetală , amidon, condimente - sare, usturoi, coriandru, boia de ardei, potenţiatori de gust, coloranţi (carmin).  

După amestecare, compoziţia se fierbe timp de 20 de minute în apă, la 75 de grade C. Din cauza amidonului şi a fibrelor din soia, conferă starea de saţietate.

În schimb, este greu de digerat. Carnea dezosată mecanic este pasta rezultată din dezosarea carcaselor de pasăre, care este prelucrată cu utilaje speciale.. Această pastă poate conţine şi resturi de piele, chiar şi oase.  

60% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI  

Salam de vară

Conţine:  60% slănină şi şorici, 17% carne de calitate inferioară - adică ceea ce se poate prelucra din picioare, gât - mix de condimente - sare, boia, piper sau extract de condimente - aditivi care imită gusturile condimentelor, făină de soia 20%, antioxidanţi, colorant - carmin, glutamat de sodiu (E 261), nitriţi, nitraţi, pastă de usturoi, zahăr.

Toate acestea se amestecă în malaxoare, apoi se ambalează în membrane artificiale (de plastic), se zvântă şi se afumă industrial într-o cameră unde, teoretic, ar trebui să stea cel puţin patru-cinci zile.

În alte cazuri, se adaugă agent de afumare.


40% SARAMURĂ  

Pastramă

Conţine:  carne dezosată de la pulpă, spată şi muşchiul de pe spate.

Se taie în şuviţe, se sărează, după care se trece printr-un sos condimentat cu praf de ceapă şi de usturoi, antioxidanţi, coloranţi, agenţi de afumare şi potenţiatori de gust.

Carnea stă în sos timp de trei până la cinci zile, apoi se scoate şi se leagă cu sfoară. Se injectează cu o soluţie de saramură de 20-40%, apoi se ambalează în pungi de plastic, în vid.

Afumarea se face cu fum lichid, care conţine cele mai cancerigene hidrocarburi - cele policiclice aromate.

70% SLĂNINĂ ŞI ŞORICI  

Şuncă de porc

Proporţiile de carne diferă în funcţie de reţetă.. Şunca ţărănească conţine: 70% carne procesată mecanic (are în compoziţie slănină, urme de oase, şorici) - proteine din soia, toată gama de antioxidanţi, colorant - carmin.

Carnea se injectează cu o soluţie de saramură, apoi trece în malaxoare de trei ori..

Prima malaxare se face la o oră după injectarea cu saramură, a doua la 24 de ore după depozitarea la frig şi încă o dată la 48 de ore după maturare.

Apoi, compoziţia se pune în forme metalice care se ţin la un tratament termic de 75 de grade Celsius. După răcire, formele se ambalează în pungi de plastic, în vid.

Lucrurile pe care le împãrţim

Cultura modernã preamãreşte adeseori libertatea de care ne bucurãm cu toţii – în unele cazuri mergând pânã în a prezenta oamenii ca indivizi. Desigur cã fiecare din noi trãieşte în propriul corp – dar chiar şi aşa – trãim într-o lume comunã. Ceea ce fac eu şi stilul meu de viaţã îi influenţeazã pe ceilalţi, fie ca vreau eu sau nu. Ȋntr-un fel sau altul, trãim într-o lume modelatã de cei dinînaintea noastrã. Peisajele – resursele – forma graniţelor politice – limba pe care o vorbim – în general toatã viaţa noastrã – sunt lucruri pe care le împãrţim – din nou, cu sau fãrã voia noastrã.

Existã o modalitate mai profundã de a împãrţi care are loc în viaţa noastrã. Aceasta se regãseşte în comuniunea, participarea (koinonia), pe care o gãsim în viaţa lui Hristos, şi datoritã Lui, în viaţa cu ceilalţi.

Ȋn câteva scrieri religioase din Est , cuvântul anadoche este folosit pentru a descrie un aspect al actului de a împãrţi şi al participãrii. Sensul lui (cel puţin atunci când a fost adoptat în limbajul religios) este în mare „responsabilitate”. Se pare cã a fost împrumutat din lumea financiarã anticã însemnând „garanţie” precum în a fi garant pentru altcineva.

Ȋn cadrul bisericii a început sã fie folosit pentru a descrie anumite aspecte ale existenţei noastre comune. Astfel naşul la botez este uneori numit anadochos – cineva care este garant pentru viaţa în Hristos a altei persoane. De asemenea este folosit pentru a descrie relaţia dintre duhovnic şi cel care se spovedeşte şi dintre pãrintele spriritual/ duhovnicesc şi ucenic. Sensul termenului anadoche este impoartant în special în cazul pãrintelui spriritual/ duhovnicesc. Ucenicul face ascultare de bãtrân dar acesta din urmã duce mai mult – luând asupra sa povara mântuirii altei persoane.

Acesta este, desigur, cel mai grãitor exemplu de pricipiu spiritual. Asumarea acestei responsabilitãţi, „a purtãrii sarcinilor unora altora” dupã cum spune Sfântul Pavel este posibilã deoarece vieţile noastre nu sunt evenimente individuale, separate – ci mai degrabã o comuniune cu vieţile celorlalţi şi cu ce este în jurul nostru.

Ȋmi aduc aminte cã acum câţiva ani discutam cu arhiepiscopul meu despre o greşealã pe care am fãcut-o (din punct de vedere canonic). Avea autoritatea sã mã pedepseascã pentru greşeala mea (suspendându-mã o perioadã) sau sã mã certe serios, etc. Ȋnsã, ca un tatã bun, m-a ascultat, a observat neştiinţa mea, m-a corectat şi mi-a spus apoi „Pãrinte Stephen, noi va trebuim sã purtãm/ ne asumãm asta.” Am fost copleşit de atâta milã. Nu mi s-a dat nici o scuzã, nici greşeala mea nu a fost trecutã cu vederea. Dar am fost încredinţat de un pãrinte mai înaintat în credinţã cã va împãrţi povara faptei mele. Aceasta a fost un exemplu de anadoche.

Atunci când ne rugãm pentru ceilalţi, intrãm într-o relaţie de responsabilitate pânã la un punct. Nu iau neapãrat ceva de la celãlalt dar devin pãrtaş la comuniunea în Hristos şi îmi unesc viaţa cu a celorlalţi într-un mod tainic. A te ruga „pentru lume” nu este aşadar un lucru uşor ci cea mai grea povarã posibilã. Hristos poartã povara în cea mai mare mãsurã. El a luat asupa Sa pãcatele lumii. Aceasta este cea mai mare anadoche a lui Dumnezeu. Hristos a devenit chezaşul unui testament mai bun (Evrei 7:22).

Dar pentru cã vieţile noastre sunt unite de comuniunea stabilitã de Hristos, existã şi alte forme de responsabilitate. Hristos ne porunceşte sã nu judecãm „ca sã nu fim judecaţi”. Aceastã învãţãturã este mai mult decât o avertizare cã Dumnezeu va face cu noi ce facem noi celorlalţi. Ȋntr-adevãr Dumnezeu este mult mai milostiv. Mai degrabã cuvintele lui Hristos ne avertizeazã cã judecata este un lucru periculos.

A-l judeca pe celãlat este a intra în viaţa lui – a intra nechibzuit în pãcatele şi neputinţele lor. Judecata, dupã cum spune Hristos, este întuneric (Ioan 3:19). Comuniunea la care suntem chemaţi este o comuniune a dragostei în care purtãm poverile unii altora în mod liber şi cu dragoste. Comuniunea în întuneric este o comuniune a constrângerii şi a forţei, unde pãcatele nu sunt iertate şi unde sunt cultivate ura, lãcomia şi invidia.

Astfel Sfântul Ioan ne spune: „Dumnezeu este luminã şi nici un întuneric nu este întru El. Dacã zicem cã avem împãrtãşire cu El, şi umblãm în întuneric, minţim şi nu sãvârşim adevãrul. Iar dacã umblãm întru luminã, atunci avem împãrtãşire unul cu altul, şi Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curãţeşte pe noi de orice pãcat” (1 Ioan 1:5-7).

Dintr-un motiv similar suntem învãţaţi sã ne cinstim pãrinţii. Ȋmpãrţim o comuniune adâncã cu pãrinţii şi strãmoşii noştri. A-i blestema pe ei înseamnã a ne blestema pe noi înşine. Nu se poate sã nu avem tatã şi mamã. Putem extinde lumina lui Hristos chiar şi trecutului nostru şi temeliei noastre sau putem sã stãm pe temelia întunericului – un lucru foarte periculos.

Lumea trãieşte în mare în comuniunea întunericului. Aceasta este viaţa înafarã de Hristos. Este de asemenea o caracteristicã a multor din cei ai cãror vieţi îl mãrturisesc pe Hristos ca Domn si Mântuitor. Chemerea adresatã fiecãruia, credincios şi necredincios, este de a merge în luminã. Pentru unii o asemenea invitaţie este o bucurie. Alţii o pot vedea ca pe o ameninţare sau ca pe o povarã prea grea.

Hristos nu ne-a lãsat ameninţãri şi ne-a cerut doar sã luãm o parte din povara pe care El Ȋnsuşi o poartã. Partea noastrã din povarã este minusculã – aşa e mila Lui.

Pr. Stephen

Omul secularizat şi creştinul

Mulţi scriitori ortodocşi au vorbit despre natura lumii secularizate, forma definitorie a lumii noastre moderne. O să încerc să fac o comparaţie între omul secularizat şi creştinul.

Omul secularizat crede de obicei că există Dumnezeu, dar crede deasemena că întâmplările şi curisul vieţii în lumea aceasta sunt dependente de acţiunile fiinţelor omeneşti.

Creştinul crede că există Dumnezeu şi că toate ale lumii sunt în mâinile Lui.

Omul secularizat crede în progres. Viaţa se schimbă, spre o direcţie bună pentru omenire, se schimbă în mai bine. Orice nouă descoperire are la bază descoperirile făcute anterior. În acest fel, viaţa se îmbunătăţeşte şi mereu merge în direcţia bună.

Creştinul crede că prin orice întreprinde omenirea schimbă în acest fel circumstanţele din jurul ei, dar omul nu se schimbă. Un om modern nu este în niciun fel superior faţă de înaintaşii lui. Bunătatea nu este rezultatul progresului.

Omul secularizat crede în puterea fiinţei omeneşti, şi din acest motiv se poate descurca în orice situaţie, şi în acestfel poate progresa.

Creştinul crede în Dumnezeu, dar se îndoieşte de puterea omului. Soluţiile omeneşti sunt mereu îndoielnice şi pasibile eşecului.

Omul secularizat crede în ultimă înstanţă în progres. Chiar dacă în timp pot apărea obstacole, el crede că urmărind calea progresului va crea o lume mai bună – chiar una aproape de perfectiune.

Creştinul crezând în Dumnezeu crede că frâiele istoriei sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu a omului. Astfel, chiar şi lucrurile bune făcute de om sunt judecate de un Dumnezeu bun, a cărui scop pentru noi este mereu mult mai mult decât am putea noi să cerem sau să gândim.

Omul secularizat, în ciuda diferitelor eşecuri, crede mereu că vremurile bune depind doar de un proiect mai bine întemeiat. Compromisul, negocierea şi bunăvoinţa de a schimba lucrurile vor rezolva într-un final toate problemele.

Creştinul înţelege păcătoşenia lumii. El ştie că fără Dumnezeu lucrurile mereu vor eşua şi se vor risipi. Omenirea poate fi mai bună doar prin nădejdea în Dumnezeu şi ascultarea de El, şi o astfel de înbunătăţire va părea mereu ca o minune a Lui.

Omul secularizat nu crede în limitele puterilor sale. Nu învaţă din istorie, ci tânjeşte mereu către un succes către care nimeni nu a mai ajuns vreodată. Orice succes al lui (tratarea unei boli nevindecabile până atunci de ex.) este transpus imediat in termeni politici. Ce este rău din punct de vedere politic poate fi eradicat la fel de uşor ca malaria.

Creştinul conştientizează că problemele nu sunt în lume ci în el însuşi. Dacă omul nu va fi schimbat de un Dumnezeu bun, atunci va există foarte puţină bunătate în lume. Omul secularizat ştie să vindece malaria, dar nu ştie să împărtăşească acest dar întregii lumi. Lumea (lumea a treia, lumea săracă) moare aşa cum a murit mereu. Omul secularizat este limitat în puterile sale pentru că-i lipseşte bunătatea adevărată.

Creştinul este marginalizat în lumea noastră modernă. Este considerat o ruină a trecutului. Defapt el nu este o ruină, un monument religios – adevărul pe care-l ştie este veşnic şi aplicabil oricărei boli a lumii, ca de altfel fiecare bucăţică din adevărul lui Dumnezeu.

Rămâne la înţelegerea generaţiei de astăzi ce înseamnă să fii creştin şi a nu te compromite cu omul secularizat. Dumnezeu este bun şi vrea binele întregii lumi. El nu face discriminări, dorind binele majorităţii, ci vrea binele pentru fiecărui suflet în parte.

Să dea Dumnezeu creştinilor să fie cât mai vizibili, şi mereu loiali Împărăţiei cerurilor.