Despre libertate. Sf. Siluan Athonitul

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, temeiurile ei cele veşnice, viaţa duhovnicească simplă şi una în esenţa ei - nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconştientul”… însă acest cuvânt este lipsit de înţeles aici nedefinind nimic mai mult decât relaţia dintre conştiinţa reflexivă şi acea lume care se află dincolo de limitele ei.

Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observaţiei şi controlului nostru lăuntric, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: ca stare duhovnicească sau trăire şi ca conştiinţă dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viaţa de zi cu zi, în realitate constituie una şi aceeaşi viaţă, de nedespărţit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei, toată starea duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare ei.Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg care era conştiinţa dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune şi mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.

Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta şi marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noştri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conştiinţei lui dogmatice.

Sfântul Siluan spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om şi că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-şi atinge ţelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh şi din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.

Şi Maica Domnului purta aceeaşi durere pentru oameni în inima ei; şi ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor Părinţilor noştri şi păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” - Sfântul Siluan).

A mântui, cu adevărat creştineşte, nu este cu putinţă decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-şi poate afle locul aici. În năzuinţa ei de a mântui pe toţi, dragostea se lasă dusă până la capăt, şi pentru aceasta ea îmbrăţişează nu numai omenirea care trăieşte acum pe pământ, ci şi pe cei care au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei care mai au încă a se naşte, adică pe întregul Adam. Şi dacă dragostea saltă şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, atuncea plânge şi se roagă când vede pierzania lor.
Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toţi oamenii? Şi unde găseşti o asemenea dragoste ca să devii una cu toţi. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toţi, precum zice Domnul. “Ca toţi una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toţi avem o singură fire, şi de aceea, firesc ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei - este mare şi biruitoare, dar nu până la capăt. Există în fiinţa omului un anume domeniu unde până şi dragostea îşi află o limită, unde până şi ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?

Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală şi atât de mare că nici însăşi jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruinţă.

Domnul a zis: “Şi Eu, de mă voi înălţa pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte “pre toţi să tragă la Sine” şi pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei dragoste desăvârşite şi acestei jertfe desăvârşite, cineva - nu se ştie cine şi de vor fi mulţi sau puţini, iarăşi nu se ştie - poate răspunde cu refuz, chiar şi în planul veşniciei, şi să zică: dar eu - nu vreau”.

Şi acestă înfricoşătoare putere a libertăţii, cunoscută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toţi, până şi diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conştiinţă origenistă nu poate naşte asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.

Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El ştia că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotţiitorul. El ştia că smerenia lui Hristos şi acea dragoste pe care o cunoscuse şi de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh - Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt ştia că Dumnezeu este dragoste neţărmurită şi milostenie fără margini, şi totuşi, cunoştinţa acestui adevăr nu l-a dus la gândul că “până la urmă, toţi, neapărat se vor mântui”. Conştiinţa putinţei pierzaniei veşnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, şi aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertăţii omeneşti.
Esenţa libertăţii absolute constă în aceea că în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îţi determini tu însuţi, în toate, fiinţa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să îşi zidească ea însăşi fiinţa proprie, să se determine pe sine însăşi în toate, însăşi să devină dumnezeu, şi nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simţi o anume dependenţă.
Fericitul Siluan zicea că şi această ispită se biruieşte prin credinţă în Dumnezeu, precum şi orice altă ispită. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El se află mai presus de orice desăvârşire, atrage harul în suflet şi atuncea nu-şi mai găseşte loc simţământul îngreuietor al dependenţei. căci sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca pe Însuşi Tatăl lui şi trăieşte prin El.

Nu-i nevoie sa deznadajduim! Ierom Rafail Noica

“… Sa revin la cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial. As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!”, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura - ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!

Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) - el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad (…)

In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase (…)

Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului...(…) Banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru. Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” (…)

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.

TINEREA DE MINTE A RAULUI – CANCER DUHOVNICESC. Predica Parintelui Sofian despre manie, rautate ascunsa si iertare

“Frati crestini,

Ne aflam, cu ajutorul lui Dumnezeu, catre sfarsitul celei de-a treia saptamani a Postului mare. Sfintii Parinti, si noi urmand cuvantul lor, amintim mereu ca postul nu insemneaza numai abtinerea de la anumite mancaruri de dulce, carne sau lactate. Unii tin foarte mult la aceasta si este bine ca tin, insa nu este suficient. Totdeauna adaugam la un post fizic de alimente —[...]— in acelasi timp dublura lui care este esentiala, postul de rele. Sa postesti cu toata fiinta ta, adica si ochii, si mintea, si gura, si mainile, si picioarele, toate sa fie oprite de la rele. Daca acest post sufletesc se poate uni cu celalalt, trupesc, atunci e tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Iar daca este numai post trupesc, si celalalt sufletesc este neglijat, atunci zadarnica-i postirea noastra, ne trudim, dar fara plata.

Sa ne gandim foarte bine la acest lucru, pentru ca fiecare avem nevoie de Dumnezeu. Sunt imprejurari in viata, cand oamenii, cu adevarat, nu ne pot ajuta si atunci tasnim in sus cu mintea si cu inima si spunem: „Doamne, ajuta-ne”! Si ne ajuta Dumnezeu daca suntem pe calea Lui. Daca ne facem de cap si facem numai rele, vorbim ce nu trebuie si facem numai rautati, atunci Dumnezeu nu asculta rugaciunea noastra, asa cum spune undeva sfantul apostol Iacov1. Nu sunteti ajutati si nu sunteti ascultati, pentru ca va rugati rau, cereti niste lucruri care nu va folosesc cu adevarat sau cereti de la Cineva pe care-L dispretuiati pana atunci. Numai cand ai nevoie tipi la El la rugaciune, iar dupa aceea iti duci viata obisnuita, adeseori pacatoasa.

In legatura cu aceasta, este bine sa luam seama la patimile care rascolesc si tulbura viata noastra launtrica. Tulburati fiind cu noi insine, tulburam si pe cei din jurul nostru si viata adeseori este un iad, aceasta viata pamanteasca [cu] scandaluri in familie, in ateliere, in fabrici, peste tot, fel de fel de conflicte din cauza ambitiilor, a maniei, a nervilor nestapaniti si asa mai departe. Si de aceea este bine ca, in aceasta perioada a postului, cine poate tine postul de alimente, foarte bine, sa-l tina, insa sa fie dublat numaidecat de postul acesta sufletesc, de luare aminte la tot ceea ce tulbura viata dinlauntru si viata noastra din afara.

manieUna dintre patimile care ne bantuie viata noastra este mania si cearta, conflictele care ajung uneori la niste stadii foarte inaintate. Ca urmare a maniei, daca nu reusim sa ne impacam in aceeasi zi cand ne-am certat cu cineva, apoi se asaza in noi o patima foarte periculoasa: tinerea de minte a raului. Si mergi cu aceasta tinere de minte a raului (…), nu te poti ruga, esti mereu in dialog cu acela cu care te-ai certat. Si de fapt si celalalt este suparat pe tine si are si el manie. Ori se uita in alta parte, ori se uita in jos, ii e jena sau ii e scarba sa se uite la tine, ca l-ai jignit — si tu la fel. Aceasta patima care se numeste, tinerea de minte a raului este un rod indracit al maniei.

Despre aceasta doresc sa va citesc din sfantul Ioan Scararul. Am in fata Filocalia, volumul IX, in care sfantul Ioan Scararul — acest mare psiholog duhovnicesc, acest Parinte care a trait in veacurile VI-VII in vremea noastra crestina — a analizat, ca nici un psihiatru din zilele noastre, sufletul omenesc si persoana omeneasca si a surprins cele mai fine cute din viata launtrica a oamenilor si de aceea a fost atent la aceasta patima de care vorbim acum, tinerea de minte a raului. El spune asa, incepand Cuvantul IX:

„Virtutile cuvioase se aseamana scarii lui Iacov, iar patimile necuvioase lantului cazut de pe verhovnicul Petru. Cele dintai“, adica virtutile, „legandu-se una de alta, urca pe cel ce le voieste catre cer, iar cele de-al doilea se nasc una pe alta si se strang una pe alta“ — adica relele. Pentru ca faci rele, minti, urasti, furi si alte patimi, multe toate, se strang ca niste lanturi in jurul tau, esti ca un rob adevarat. Daca faci bine, daca faci virtutile acestea, cum le numesc sfintii Parinti atunci se libereaza launtrul de aceasta otrava a patimilor, devii din ce in ce mai luminos, mai linistit si simti ca te rogi, simti ca Cineva te ocroteste, simti ca ai un Stapan care oricand te poate ajuta.

„Am auzit ca tinerea de minte a raului este numita fiica a (…) maniei, venind acum vremea, sa spunem ceva si despre ea”.

Ţinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, rodul maniei, “pazitoarea pacatelor” [...], „urarea dreptatii, pierzania virtutilor,...“ – ca aceasta mananca, asa cum mananca cancerul celulele din noi, tot asa mananca aceasta tinere de minte a raului virtutile, fapta cea buna, si a noastra si a altora

— „…urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii…” —

de ce rusine? Pentru ca te rogi sa te ierte si tu nu ierti! Si trebuie sa-ti fie rusine sa ceri iertare cand tu esti rau cu aproapele tau — „...curmarea cererii...” — pentru ca atunci cand te rogi, ceri sa taie aceasta cerere a ta. N-ai dreptul sa fii iertat, daca tu nu ierti

„…instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii, un pacat neincetat, o neadormita faradelege, o rautate de fiecare zi. Una si aceeasi”,

adica tinerea de minte a raului,

„e o patima intunecata si urata, din acelea care se nasc, dar nu nasc. De aceea nu voim sa spunem despre ea prea multe. Cel ce si-a oprit mania, a ucis tinerea de minte a raului, caci atat cat traieste tatal are loc nasterea de prunci”,

… cat traieste mania in noi, si tinerea de minte a raului dureaza. De aceea sfintii Parinti si chiar sfantul Ioan Scararul in alt loc spune asa:

„Intr-un conflict, cand te manii cu cineva, stapaneste-ti primul cuvant, sa nu spui primul cuvant“.

Infuriat si incarcat de nervi cum esti, daca spui primul cuvant, dezlantui altul mai grav de la celalalt, tu ii spui inca unul mai puternic, si conflictul creste ca un foc, ca un incendiu si-i foarte greu sa-l stingi. Se adanceste mereu, conflictul creste si aceasta manie, si cearta, si ura dureaza, nu poti sa le repari in aceeasi zi.

„Cand, nevoindu-te mult, nu poti scoate ghimpele cu totul” — acest ghimpe al tinerii de minte a raului — „ploconeste-te in fata dusmanului tau macar cu gura, ca rusinandu-te de fatarnicia fata de el, sa-l iubesti in chip desavarsit, impins de constiinta ca de foc.

Te vei cunoaste pe tine izbavit de “putreziciunea aceasta“, tinerea de minte a raului, „nu cand te vei ruga pentru cel care te-a suparat“ — fiti atenti aici — „nici cand il vei rasplati cu daruri, nici cand il vei aduce la masa, ci cand, afland ca a cazut intr-o nenorocire sufleteasca ori trupeasca, vei suferi si vei plange ca pentru tine insuti“. Acesta este un atribut al dragostei, despre care vorbeste sfantul apostol Pavel in capitolul 13 din [Epistola intaia catre] Corinteni. Sa suferi impreuna cu cel ce sufera, chiar daca-ti este dusman. Daca suferi cu el si te rogi pentru el cand e intr-un mare necaz, l-ai vindecat si pe el, si pe tine insuti.

„Cel care se linisteste tinand minte raul, are incuibata in sine o vipera purtatoare de venin ucigator“.

Aducerea aminte a Patimilor lui Iisus va tamadui sufletul ce tine minte raul, rusinandu-l puternic cu a lui Lui netinere de minte a raului.

“In lemnul putred se prasesc carii”. Nu stiti? „Si purtarile blande si in chip mincinos linistite au lipite de ele ura nebuna“. Te porti frumos, zambesti, insa tii minte raul ce-ti vine dinlauntru. Spune undeva psalmistul David: „Cuvintele lor sunt line si blande, dar taie ca niste sabii [sageti, n.n.]“2, deci e o pace mincinoasa in sufletul tau, o politete din aceasta… Zambesti, dar esti oricand gata sa-i bagi [celuilalt] pumnalul in inima. „Cel ce o leapada pe aceasta” (tinerea de minte a raului) „a aflat iertare, dar cel care se lipeste de ea, se va lipsi de indurarea lui Dumnezeu.

Unii s-au predat pe ei ostenelilor si sudorilor pentru a dobandi iertare. Dar cel ce nu tine minte raul a luat-o inaintea acestora, daca-i adevarat cuvantul «iertati repede si vi se va ierta din belsug»3” — spune undeva sfantul apostol si evanghelist Luca. Deci secretul acesta este: a te impaca cu dusmanul tau chiar in ziua aceea. „Sa nu apuna soarele in mania voastra“4 , asa ne sfatuiesc sfintele Scripturi. Sa nu apuna soarele in mania voastra, si atunci e gonita si tinerea de minte a raului dinlauntrul nostru si se normalizeaza raporturile intre mine si tu, si celalalt.

„Netinerea de minte a raului este semnul adevaratei pocainte, iar cel ce tine dusmanie si pare ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alearga in vis“.

Poate ati avut in vis asemenea situatii, in care va pomeneati ca alergati, fugeati speriati de cineva, si cand va trezeati, erati in pat. Cam asa este cel care vrea sa tina dusmanie si pare ca se pocaieste, se imblanzeste la chip, insa tine dusmanie in el. Este ca acela caruia i se pare ca alerga in vis.

„Am vazut pe unii ce tineau minte raul, indemnand pe altii sa nu tina minte raul. Si rusinandu-se de propriile lor cuvinte, au pus si ei capat patimii acesteia“.

Mai usor era a zice, decat a face.

„Sa nu socoteasca nimeni aceasta intunecime ca o patima usoara, trecatoare, caci de multe ori ea obisnuieste sa se intinda pana la barbatii cei duhovnicesti.”

Si ultimul paragraf, scurt:

„a fost treapta a noua aceasta, cel ce a castigat-o poate sa ceara de acum cu indraznire dezlegare gresalelor de la Domnul, Mantuitorul nostru Iisus Hristos“.

Amin”

O poveste impresionantă despre AVORT, Gianna Jessen

Copiii au nevoie in primul rand de rugaciunea parintilor

 Toate par ușoare omului atunci când este vorba de a face referire la cel de lângă el, dar cel mai greu lucru îi este să se încreadă în Dumnezeu, să se predea pe sine cu totul rugăciunii și proniei dumnezeiești. Nimic mai greu și mai ostenitor nu pare a fi în lumea aceasta decât rugăciunea pentru cei din jur. De ce oare? Pentru că rugăciunea bate război cu diavolul, dă lupte interioare, presupune renunțare la confort, plăcere și odihnă. Ne vorbește părintele Porfirie Bairaktaris despre aceasta:
Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire. V-ați dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta folosește într-adevăr. Cu cât veți iubi pe copii cu iubire omenească - și aceasta este adeseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea. Însă, când iubirea dintre voi și către copii va fi creștină și sfântă, atunci nu veți întâmpina nici o greutate.

Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii.
Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul Dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinților. Nimeni nu se sfințește de unul singur. Același har dumnezeiesc va lumina, va încălzi și va da viață mai apoi sufletelor copiilor.
De multe ori telefonează și din străinătate și mă întreabă despre copii lor și despre alte lucruri.

 Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano și m-a întrebat cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus:

„ Să te rogi, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți.”
Să nu devenim stânjenitori ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească.

De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciune tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și când vor crește, vor simți un fel de apăsare.

Să, preferi , deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poți s-o faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbești de copii tăi lui Dumnezeu.
Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilașii. Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta , Te rog, luminează-i”. Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: „Oh, nu trebuia să o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!” Și aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieși dinlăuntrul lor.”

Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui... totul „în ureche”; la sfârșit devine un soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omeneștii strădanii îi face bine pe copii.

Când copiii sunt răniți și traumatizați de vreun lucru grav, să nu vă mirați că se împotrivesc și vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc.

Însă, dacă voi vă enervați și o să vă mâniați, deveniți una cu cel viclean, iar acela își bate joc de 

toți.

Porfirie Bairaktaris - Ne vorbește părintele Porfirie – Editura Egumenița 2008

Paradoxul rugăciunii

Scriind despre experienţele sale în rugăciunea pentru bolnavi, Stareţul Sofronie scrie:

Nu este încă clar pentru mine de ce rugăciunea mea mai puţin intensă ar putea face uneori ca boala să ia  o întorsătură favorabilă, în timp ce în alte dăţi rugăciunea mai profundă nu a adus nicio îmbunătăţire vizibilă. (Din Despre Rugăciune)

El spune mai târziu că nu a solicitat niciodată darul vindecării, dar a făcut totul după voia lui Dumnezeu, "Cine ştie de ce are nevoie fiecare om pentru mântuirea lui."

Aceasta este parte a paradoxului rugăciunii. Suntem obişnuiţi mai ales în lumea noastră să gândim în termeni de "cauză şi efect", iar acest lucru este uşor de transferat fenomenului de rugăciune. Desigur, acest lucru a condus la multe neînţelegeri şi mai mult decât la un mic abuz. Legătura directă între ardoarea rugăciunii şi eficacitatea ei este, într-adevăr, magie, nu creştinism. Şi magia este o tentaţie chiar şi în lumea modernă.

Experienţa Stareţului Sofronie ar putea fi repetată din vieţile multor preoţi - cel puţin pe baza conversaţiilor pe care le–am avut de-a lungul anilor. Cei mai mulţi preoţi pe care îi cunosc pot împărtăşi poveştile recuperărilor miraculoase sau răspunsuri uimitoare la rugăciune. Şi totuşi, cei mai mulţi recunosc de asemenea, că aceste ocazii rămân paradoxale şi nu înrădăcinate în ei înşişi sau în ardoarea rugăciunii lor.

Aceasta, desigur, nu este un motiv să nu se roage, nici să se roage fierbinte. Dar este un motiv de a schimba înţelegerea noastră departe magie către personal. Am scris înainte de toate că rugăciunea are ca obiectiv final comuniunea cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru bolnavi, suntem noi înşine în uniune cu Dumnezeu şi cu voia Lui, şi extindem această uniune faţă de cel pentru care ne rugăm. În acest sens, putem înţelege că unirea tuturor lucrurilor în Hristos aduce totul spre scopul său final (Efeseni 1:10). Rugăciunea noastră nu este cauza - Dumnezeu este cauza. În uniunea noastră cu toate lucrurile lui Dumnezeu este faptul că lumea se întoarce la cauza sa adevărată şi faptul că în ea ne putem bucura.

Deseori bănuiesc că fenomentul de cauzalitate, aşa cum este înrădăcinat în fizică şi alte științe similare, este, probabil, un termen care induce în eroare atunci când se aplică la un univers adevărat al cărui existenţă este înrădăcinată în personalitate. Într-un astfel de univers, dragostea este o categorie mult mai importantă decât legătura de cauzalitate, în cazul în care legătura de cauzalitate are orice loc, în toate.

În rugăciune ne confruntăm frecvent cu paradoxul - dar acesta este paradoxul lui Dumnezeu:

O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde şi-n noduri de cuvinte M'ascunde chiar pe Mine? Încinge-ţi bărbăteşte mijlòcu'n cingătoare: Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi. Unde erai când Însumi întemeiam pământul? Hai, spune-mi, dacă ştii! Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri, sau cine-a pus o plasă de funii peste el? şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi? sau cin' i-a pus tărie de piatră unghiulară? hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor? (Iov 38:1-7)

Pr. Stephen Freeman - Paradoxul Rugăciunii 

 

Arta ca monument al despărțirii omului de Dumnezeu. Monahul Savatie Baștovoi

Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă şi în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam să învăţ a muri vreodată, veşnic tînăr, înfăşurat în manta-mi, fruntea mea înălţam visător la steaua singurătăţii”. Iată strigătul, dar şi scîncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăţ a muri vreodată!” Stupefierea lui în faţa morţii. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinţa din cauza ei. Dar şi consolarea fără ieşire, “învăţarea” pasivă “de a muri”. Omul abia “a învăţat a muri”, că a şi uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa şi-o înalţă “la steaua singurătăţii”. Credem că anume această înălţare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al qînţelepciunii şi al puterii, nu se mai hrăneşte din Dumnezeu, ci din sine însăşi. “Steaua singurătăţii” este mai degrabă o proiecţie infinită a propriei singurătăţi, o absolutizare a singurătăţii personale, care devine centru al unui cosmos docil şi disperat. Această nouă stea, singulară şi personalizată, elimină, prin importanţa ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminător” (Fac. 1, 14-17). “Fruntea mea înălţam la steaua singurătăţii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bîjbîie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atît de demult, încît el nici nu-şi mai aminteşte de ei. El nu-şi mai acordă nici o şansă de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatricizate. De aceea el îşi înalţă fruntea. Iată arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o. Cu ce a împodobit omul steaua singurătăţii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăieşti? Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori. Vom vedea că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul şi moartea face ca scopul să-şi piardă importanţa şi sensul. Absurdul inundează existenţa, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se ştie, de la Camus, Sartre, pînă la absurdul ionescian. Dar pînă a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, începînd cu epopeea lui Ghilgameş şi pînă la Romeo şi Julieta, sau alte opere din care lipseşte Dumnezeu. Şi din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absenţa lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspiraţiile noastre, şi pe cele nobile şi pe cele meschine, fără deosebire. Singurul lucru care ne deosebeşte este ceea ce lăsăm în urma noastră. Deosebirea dintre omul religios şi omul necredincios este că primul trăieşte pentru a-şi asigura un viitor – veşnicia, iar al doilea pentru a-şi asigura un trecut, gloria deşartă. Viaţa acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. “Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Ţie redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întîlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta. Omul necredincios nu are scop, şi de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodă ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o şi de aceea nici nu-i sesizează pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinţa de a vedea departe, neputinţa de a vedea pe Dumnezeu. Înţepenirea în sine însuşi. Toată istoria artei nu este decît o paradă a unor oameni complexaţi. O paradă a neputinţei. O luare cu asalt a “palatului de iarnă” a conştiinţei noastre. O revoluţie prin care conştiinţa este forţată să recunoască toate aceste complexe ca pe ceva deosebit şi vrednic de luat în seamă. În scrierile sale despre artă Freud numeşte artiştii “nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul şi coparticiparea la unele sentimente şi scene de care în mod normal s-ar ruşina. La vremea cînd făcea Freud aceste deducţii a desfrîna pe masă în bucătărie sau în staţia de tramvai încă nu era un act de emancipare, ci unul de ruşine. Arta este fenomenul prin care complexele suportă un proces de înnobilare pînă la idealizare. După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învîrte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, şi vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decît aşteptările sale. El este ca o strecătoare de brînză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnînd toate socotelile celor ce s-au strînssă o mănînce. Şi omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau naştere criticii şi teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă că “la rîpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde înţelesuri pentru care mintea omenească încă nu s-a copt? Iar “pelicanul sau babiţa” lui Urmuz e aşa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epocă? Care s-a şi deschis! Dar aceste nimicuri nu sînt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, să mă iertaţi, poate doar ceea după ce îşi bagă ciobanul repede mîna în lapte şi aruncă. Atunci cînd Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitaţiei. Într-o societate în care pierderea primei ediţii a “Florilor răului” lui Baudelaire se predă în şcoli văzută ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învaţă după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rînd simţul realităţii. Alienarea personală a artistului se proiectează treptat asupra societăţii şi devine alienare colectivă. Mîzgălelile postmoderniste care zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sînt pe toate copertele caietelor şi manualelor şcolare sau lipite ca abţibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mîzgălite din oraşe, decorează în mod normal camerele apartamentelor. Pe maşini abţibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greşeală! Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci şi pensionarii. Nu demult orice tînăr ar fi considerat o mare ruşine să umble cu pantalonii rupţi, astăzi şi-i rupe singur. Nu doar femeile, ci şi bărbaţii se vopsesc ca clovnii. Cîţiva ani în urmă să ieşi cu cîrnaţu-n stradă era un act de bădărănie, astăzi ies şi cu cartofii prăjiţi şi se mîndresc. Sub ochii noştri şi cu noi înşine se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri carereclamează tampoane femeieşti şi prezervative. Ne uităm cu admiraţie cum o femeie în televizor îşi rade părul de pe picioare sau îşi găureşte cariile. Ne-am coborît în mizeria pe care se ruşina să o spună pînă şi soţia soţului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie franţuzească, astăzi ele sînt viaţa noastră. Ne-am îndobitocit atît de tare încît nu mai ştim să ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeşte omul contemporan, atunci cînd zece ore pe zi se uită la filme în care prin hohote de rîs i se dictează cînd să rîdă? Unde e scara valorilor? Unde sînt idealurile? Da, omul a scăpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rîndul ei, a devenit ea însăşi religie, o religie vicleanăşi tiranică. O religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă. Artistul ca erou care salvează sufletul încătuşat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renaşterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultură care a suferit de antropocentrism, pînă la creştinare, nu în mai mică măsură decît cea Romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de cultură şi şi-a împodobit palatul cu lucrările artiştilor vremii. Să se vadă cuvîntul Sfîntului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să ne folosim de scrierile păgîne” şi vom înţelege că în condiţiile Bisericii canonice sufletul pur şi simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecţie. Nu cunoaştem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atît de ostentativă la motivele şi idealurile artei romane de pînă la creştinare, adică la antropocentrismul şi erotismul, cu scop pronunţat demitizant, cum a făcut-o arta Renaşterii, a fost cu putinţă anume în contextul şi datorită vieţii dezordonate a clerului catolic din acea perioadă. Demitizarea s-a produs mai întîi în sînul aşa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preoţilor (contrar învăţăturii apostolice) şi prin alte fărădelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgenţelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preoţilor. Artiştii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile creştine, pentru că au văzut aceasta la preoţii şi cardinalii catolici. Artiştii serevoltă, dar nu corectează. Pentru că ei înşişi erau la fel. Ei erau stricaţi şi aşteptau prilej bun pentru a-şi da frîu stricăciunii. Şi ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobleţii ei vor săvîrşi răutate, atît pentru ceilalţi, cît şi pentru ei înşişi. Să nu uităm însă că aceşti artişti ai Renaşterii, cît şi mai tîrziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat şi au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însuşit ateismul lor pe nedrept, graţie abilităţii propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creştinismul ca pe un amalgam al aberaţiilor întîlnite în toate confesiile, confesii pe care Biserica Ortodoxă le blesteamă. De cine ne eliberăm noi, ortodocşii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm împotriva noastră. Dacă vom citi măcar trei pagini de dogmatică ortodoxă vom vedea că ne-am batjocorit pe noi înşine, fără să ştim şi, desigur, fără să vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuinţele cele mai nobile pe care le poate avea un om şi exprimă forma desăvîrşită a gîndirii logice. Atunci cînd Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a ruşinat şi a zis: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greşită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în ortodoxie există dogma despre voinţa liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lîngă altele, şi însuşirea de a crea sau recrea. Ce va rămîne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine şi zice: “foloseşte-ţi voinţa liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în neştiinţă, eliberează-te!” Omul se teme să afle că ceea ce a gîndit el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întîlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mîndru, el se teme să se întîlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui şi a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui şi a scos bani din bancă şi a semnat afaceri care nu-i aparţin. Omul a făcut datorii enorme şi s-a lăudat tuturor că este el stăpînul. Iar acum el a aflat că AdevăratulStăpîn l-a chemat la El şi înnebuneşte de ruşine. El îşi caută motive pentru a se mai reţine. El inventează minciuni. El se împotriveşte şi vorbeşte de rău pe Stăpîn. Pentru că el crede că Stăpînul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpînul însă îl cheamă ca să-lfacă moştenitor. Artistul se revoltă cerîndu-şi dreptul de a desena oameni pe hîrtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne recreăm pe noi înşine, să zidim o făptură nouă. Artistul îşi cere dreptul de a-şi imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici să mutăm cerul şi pămîntul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul îşi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu? Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sînt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine pe el, prin convenţie, este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi va veni vremea cînd nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe un gît de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos. Arta n-ar trebui să fugă de cunoaştere, aşa cum se întîmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă. În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cît cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi. Înţeleptul Socrate, cunoscîndu-se pe cît i s-a putut, pînă la Hristos, “a cunoscut că nu cunoaşte”. “Eu ştiu că nu ştiu”, iată începutul înţelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac! Sursa: http://www.geocities.com/levitki/arta/arta.htm