Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui…
Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el,
vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de
mantuire) - el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti
si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“.
Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum
facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca
necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad (…)
In
cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa
deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa
ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de
fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele
mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te
la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val
care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea
corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu,
nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi”
cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii
bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand
se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci,
tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele
mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt,
potential cele mai pretioase (…)
Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului...(…) Banuiesc
ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu
cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata
noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi
traim cu nadejde in Dumnezeul nostru. Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce
nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem
nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin
niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce
mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este
momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va
trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” (…)
Cu
Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume.
Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait
Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu