MOARTE, UNDE ESTE BIRUINŢA TA? (I Cor. 15, 55) (II)

„Nu‑l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este Prinţul care deschide temniţa bieţilor prizonieri. Trupurile moarte care sunt închise înlăuntru vor auzi într‑o zi cuvântul lui, şi vor învia precum Lazăr; vor învia chiar mai bine decât Lazăr, căci învierea lor va fi fără de moarte, iar moartea, spune Sfântul Duh, va fi aruncată în genune, şi nu se va mai arăta nicicând: Et mors ultra non erit (Moartea nu va mai fi) (Apoc. 21, 4).  Aşa încât de ce te înspăimânţi, suflet creştin, în apropierea morţii? Sau poate văzând prăbuşirea casei tale, te temi că vei rămâne fără adăpost? Ascultă dar pe preasfântul Apostol: Noi ştim, spune el (...), ştim cu siguranţă şi cu deplină certitudine, că dacă această casă de pământ şi noroi, în care locuim, este distrusă, o altă casă ne este pregătită în ceruri (2 Cor. 5, 1)”- Bossuet – „Predică despre moarte”…..

Materialismul, sub toate aspectele lui – ştiinţific, filozofic, teoretic sau practic, militant sau pasiv, declarat sau nu, de cele mai multe ori inoculat pe nesimţite prin ideologia, năravurile şi valorile societăţilor moderne – este religia aparenţelor, a tot ce este pieritor, amăgitor, trecător, şi care se va destrăma mai devreme sau mai târziu, cu alte cuvinte, religia morţii. Teama de moarte stpâneşte inima omului fără Dumnezeu în locul Învierii lui Hristos. Căci văzută prin ochii materialiştilor, lumea seamănă cu un lagăr de exterminare de proporţii planetare, din care niciunul din noi nu va scăpa cu viaţă! Un Dumnezeu bun, milostiv şi drept ar putea oare pricinui sau îngădui catastrofe naturale ce pot distruge în câteva minute mii de vieţi omeneşti? – cea mai recentă fiind, în momentul în care scriu aceste rânduri, cea care s‑a abătut asupra Japoniei, şi care a făcut, după ultimele informaţii, peste douăzeci şi cinci de mii de morţi. Şi chiar dacă nu vom avea de înfruntat nici cutremure de pământ, nici revărsări de ape sau catastrofe nucleare, viaţa fiecăruia dintre noi se va sfârşi mai devreme sau mai târziu printr‑un dezastru total, în care vom pierde tot ce avem, tot ce îndrăgim, şi chiar viaţa: „Ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei. La sfârşit se aruncă pământ pe cap, şi asta‑i tot, pentru totdeauna” (Pascal – „Cugetări”).

Acesta este argumentul de căpătâi, care pare de netăgăduit, al adversarilor credinţei creştine: cum puteţi crede – ne întreabă ei – în dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, în înţelepciunea şi dreptatea lui, atunci când, cu sau fără catastrofe naturale, el ne stârpeşte pe toţi, fără excepţie, precum muştele sau furnicile?...

Mintea întunecată şi îngustă care emite o astfel de judecată, este cea a omului de carne, care nu cunoaşte şi nu vrea să admită decât certitudinile amăgitoare pe care i le oferă simţurile lumeşti şi inteligenţa lui îngustă, care vine din lume şi nu poate cunoaşte decât această lume. Dar „înţelepciunea acestei lumi este nebunie în faţa lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), iar dacă Dumnezeu ne trimite de‑a lungul vieţii tot felul de încercări, poveri şi suferinţe, care se înmulţesc pe măsură ce ne apropiem de ceasul morţii, este pentru a ne vindeca de această nebunie, diametral opusă adevărului lui Hristos, a Cărui împărăţie nu este din această lume (In. 18, 36): ceea ce noi numim viaţă nu este viaţa, şi ceea ce numim moarte nu este moartea. Vremelnica existenţă pământească a omului de carne nu este decât un drum, mai mult sau mai puţin lung, către eşafod: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanţuri, cu toţii condamnaţi la moarte, dintre care unii fiind spintecaţi sub ochii celorlalţi, cei care rămân îşi văd propria lor soartă în cea a semenilor lor, şi privindu‑se unii pe alţii cu durere şi fără nădejde, îşi aşteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiţiei omeneşti” (Pascal – „Cugetări”).

Dat fiind că împărtăşim cu toţii soarta acestor condamnaţi, „fericirile noastre lumeşti au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această lume aflându‑se, după căderea lui Adam, sub stăpânirea tatălui minciunii, viaţa noastră pământească este ea însăşi minciună. De aceea „fericirea pe care o dă această lume este o nenorocire din punct de vedere duhovnicesc” (Paisie Aghioritul).  

Tot aşa cum viaţa omului fără Dumnezeu nu este viaţa, căci ea îl duce în mod inevitabil la moarte, pentru cel care crede în Învierea lui Hristos şi urmează calea Lui, moartea nu este moartea, ci dimpotrivă, naşterea la adevărata viaţă, indestructibilă şi nemuritoare, căci ea nu vine de la părinţii noştri de carne, ci de la Hristos cel înviat din morţi şi de la Tatăl ceresc: „Moartea nu este nicidecum un motiv de tristeţe. Moartea, pentru un creştin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viaţă. Atunci când murim, cădem precum un prunc în braţele tatălui său” (Sora Emmanuelle).

Aşadar un creştin care se teme de moarte nu este un adevărat creştin – şi fără îndoială, cu toţii suntem, într‑o măsură mai mare sau mai mică, acest creştin nedesăvârşit. Dacă credinţa noastră în Învierea lui Hristos şi în viaţa veşnică ar fi totală şi statornică, moartea ar fi definitiv biruită şi nu ar mai avea nicio putere asupra noastră. Teama de moarte este prin urmare semnul unei credinţe şovăielnice, şi ne aminteşte, dacă cumva am fi uitat, că nu am rupt toate lanţurile care ne ţin legaţi de trupul de carne, de bunurile pământeşti şi de patimile lumeşti. Astfel încât teama de moarte ne dă măsura exactă a păcatelor noastre, căci „tot ce nu vine din credinţă este păcat” (Rom. 14, 23), şi constituie astfel păcatul suprem care le cuprinde pe toate celelalte, dat fiind că Învierea lui Hristos este adevărul fundamental pe care se întemeiază întreaga credinţă şi viaţă creştină: „A murit Hristos: este omorât şi păcatul nostru. A fost îngropat Hristos: a fost îngropat şi păcatul nostru. A înviat Hristos din morţi: a fost omorâtă şi moartea noastră, precum cântă Biserica în ziua Sfintelor Paşti, când prăznuim omorârea morţii” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de el însuşi”).

Dacă Dumnezeu îngăduie nimicirea a mii de vieţi omeneşti într‑o catastrofă naturală, şi în ultimă instanţă, moartea tuturor oamenilor, este pentru simplul motiv că moartea nu există, întrucât ceea ce numim viaţă nu este viaţa. Orice fiinţă omenească este înzestrată cu un suflet nemuritor pe care niciun cutremur de pământ, niciun potop, nicio catastrofă nucleară nu‑l pot nimici: „Ce este de căpetenie la om, trupul ori sufletul? Sufletul. Când sufletul e viu, omul e viu, iar când mor oamenii ce moare, sufletul sau trupul? Trupul; iar sufletul rămâne viu. Aşadar, cei care au murit sunt vii” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Boala şi moartea”). 

Singura primejdie de moarte care pândeşte sufletul omului este căderea în păcat şi în mrejele vrăjmaşului lui Dumnezeu: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeţi‑vă mai degrabă de cel ce poate să vă piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna dintre ele nu cade fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, cu toţii vă sunt număraţi. Deci nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” (Mt. 10, 28‑31).  

Duhul acestei lumi, care vine de la omul de carne şi se află, după căderea lui Adam, în puterea celui rău, ne înşală atunci când ne face să credem că moartea este o realitate. Tot aşa cum ochii unei muşte nu pot vedea o altă lume decât cea a muştelor, ochii omului muritor nu pot vedea decât lucrurile muritoare, şi mintea lui nu poate cuprinde ceea ce depăşeşte limitele sale naturale. Plăpânda licărire a inteligenţei omeneşti nu va putea niciodată egala lumina veşnică şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, astfel încât credinţa este singurul mijloc de a restabili legătura vie şi neîntreruptă între cugetul omului şi Duhul lui Dumnezeu: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta strălucirea stelelor. (…) Aşa este şi cu învierea morţilor. Trupul este semănat întru stricăciune, şi înviază în nestricăciune. Este semănat în necinste, înviază întru mărire; este semănat întru slăbiciune, înviază întru putere. Este semănat trup firesc, înviază trup duhovnicesc. (…) Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi.(…) Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” ( I Cor. 15, 41‑55).   

Cel care crede în Învierea lui Hristos şi urmează calea Mântuitorului a biruit moartea încă din această viaţă şi nu mai are a se teme de nimic: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 36). 

   

Viorel Ștefăneanu

Sursa: Rev. Apostolia, publicație a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale

SĂ ÎMBRĂCĂM UN COPIL...

În perioada Postului Mare, în parohia noastră s-a realizat o altă campanie umanitară, intitulata Să îmbrăcam un copil, de data aceasta, dedicată copiilor nevoiași dintr-o parohie din județul Brăila.

Cu ajutorul lui Dumnezeu și sprijinul dumneavoastră, al celor care ne-ați fost mereu alături în toți acești ani, am reușit să ducem la bun sfârșit această  campanie, care s-a concretizat într-o frumoasă colaborare între parohia noastră și parohia Corbu Nou din județul Brăila. Campania a fost gândită ca un gest de solidaritate și dragoste față de copiii săraci de acolo și a constat în trimiterea unor cutii de carton pline de haine noi, încălțăminte, dulciuri, rechizite și alte lucruri utile, unui număr de 17 copii din această parohie.

Cu sprijinul și efortul deosebit al părintelui paroh, Ciprian Popescu și al doamnei preotese Rodica Popescu, au fost selectați acești copii, datorită situației deosebite în care se află, unul dintre ei fiind afectat de o boală gravă și imobilizat în scaunul cu rotile. Acestora li s-au luat măsurile exacte la haine și încălțăminte, pentru ca lucrurile trimise de aici, din Spania, să corespundă exact măsurilor acestora. Spre bucuria celor care s-au implicat sufletește și material în această campanie, darurile au ajuns cu bine și au fost înmânate copiilor chiar în a doua zi de Înviere.

Mulțumim tuturor credincioșilor parohiei care s-au implicat activ în această campanie și care au reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu ca, în această perioadă luminată de Învierea Domnului, să bucure un suflet de copil.

...O haină nouă, ne-am gândit noi, poate va aduce un zâmbet pe chipurile celor care nu știu ce înseamnă să porți ceva nou, ceva doar al tău, care nu a mai fost purtat de frați sau de străini, un lucru drag pe care să-l îmbraci TU pentru întâia dată.... Îmi amintesc cu drag, cum mama obișnuia să ne înnoiască de Paști și fără să știe, înnoirea aceasta aducea cu sine și înnoirea  noastră sufletească...Acest lucru am încercat și noi, să împărțim bucurie acolo unde lacrimile nu se usucă, să le transmitem, fără cuvinte, faptul că cineva se gândește și la ei, că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile și le-a trimis un mic dar, așa cum a trimis acel negustor bogat îmbrăcăminte micului Sfânt Nectarie, atunci când frigul, foamea și sărăcia îl copleșeau.

Mulțumim, nu în ultimul rând, domnului Traian Bârsan, patron al firmei de transport BARSAN Y BARSAN HERMANOS S.L., pentru amabilitatea deosebită și gestul minunat de a transporta, în mod GRATUIT, pachetele pregătite.

Dumnezeu să le dăruiască tuturor pace, bucurie, sănătate și să  răsplătească cu mila Sa nespusă dărnicia și jertfa celor care s-au implicat!

Prezb. Alina Voinea

CAMPANIA “NU UITA DE CEL FLAMAND” ÎN PAROHIA NOASTRĂ

Domnul grăieşte: „Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Domnul a slujit pe oameni, chiar a spălat picioarele ucenicilor. Asta înseamnă că n-ai de ce să te ruşinezi a sluji altuia, oricine ar fi el. Cum şi cu ce poţi, slujeşte; prilejuri sunt la fiecare pas: hrăneşte pe cel flămând, îmbracă pe cel gol, găzduieşte pe cel străin, cercetează pe cel bolnav şi chiar îngrijeşte-l: nu întoarce spatele nici unui om care îţi cere ajutorul.

Şi nu doar trupul, ci şi sufletul aproapelui să-l slujeşti: învaţă-l, dă-i sfat, dă-i în mână o carte bună, mângâie-l, întăreşte-l! Şi cuvântul este un mijloc puternic de a ajuta; prin el, sufletul iese din ale sale şi, unindu-se cu sufletul celuilalt, îi dă putere.(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an)

În perioada Postului Mare de anul acesta, la inițiativa domnului Pricop Mihai și a doamnei Pricop Marcela, a început o frumoasă colaborare între restaurantul domniilor sale, purtând numele minunatei zone din care provin, MOLDOVA, situat în localitatea Torrejon de la Calzada și parohia Acoperământul Maicii Domnului din Toledo, colaborare ce constă în asigurarea unui numar de porții de mâncare caldă, în stil românesc tradițional, pentru săracii români și nu numai, care locuiesc pe strazile orașului Toledo, sau care au o situație financiară precară.

Inițiativa a fost a domniilor sale și noi am primit-o ca pe un răspuns de la  Dumnezeu la rugăciunile noastre, pentru că de nenumărate ori auzeam despre cazuri dificile ale românilor aflați aici, care din păcate, de multe ori, uită ce înseamnă să guști o mâncare caldă, pregătită cu răbdare și dăruire. De aceea, mulțumim din suflet familiei Pricop pentru implicare, pentru bunătate și osteneală, căci oboselii lor li s-a adăugat o nouă îndatorire, aceea de a sătura pe cel flămând. O misiune sfântă pe care sperăm să o ducem la bun sfârșit pentru cât mai multă vreme, neuitând că cine hrănește pe cel flămând sau îmbracă pe cel bolnav, de fapt spre Hristos îndreaptă mila și dragostea sa....

Dumnezeu să le răsplătească jertfa și munca neobosită și să le dăruiască pace, bucurie, sănătate și lungime de zile!

Pr. Paroh, Florin Voinea

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos