Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

joi, 6 decembrie 2012

ŞTIU CĂ MĂ VA AJUTA



  Aveam 11 ani când am primit Taina Sfântului Botez. Puţin timp după aceea, mama s-a îmbolnăvit. Medicii i-au pus diagnosticul şi au decis să fie operată. Ar fi fost a treia operaţie şi viaţa mamei era în pericol. Eu înţelegeam toate acestea, pentru că o vizitam la spital în fiecare zi. Nu se ştia dacă va supravieţui… îmi amintesc acea senzaţie de pustiu în casă. Auzisem despre Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni şi înţelegeam că ne poate ajuta doar o minune.
În ziua în care tata a dus-o pe mama la spital, eu am rămas singură în casă. Mi-amintesc că am plâns toată ziua şi, în genunchi, mă rugam Sfântului Nicolae. Ştiam că ne va ajuta, pentru că nu mai aveam altă speranţă. Cred că de atunci nu m-am mai rugat atât de sincer. Probabil că aşa se roagă doar copiii.
  Câteva ore s-au scurs pe neobservate. Şi minunea s-a întâmplat! Părinţii mei s-au întors acasă veseli. Se întâmplase ceva de necrezut: analizele noi au infirmat diagnosticul şi nu mai era nevoie de operaţie. Medicii nu încetau să se minuneze. De atunci, am credinţa fermă că Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni nu mă va părăsi niciodată.
Şapte ani mai târziu, m-am îmbolnăvit eu. La început, boala semăna cu o bronşită, însă starea mi se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Începusem să scuip sânge, un simptom destul de periculos. Rezultatele analizelor au indicat în mod clar că e vorba de tuber­culoză. Pentru confirmarea diagnosticului am fost însă internată în spital. Trebuie să vă spun că ai mei se aflau deja în spital cu acelaşi diagnostic. Nu venea nimeni să ne viziteze, însă ştiam că cineva se roagă pentru noi. Cu mine era icoana Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni.
  Într-o zi, medicul mi-a spus că a doua zi urma să mai fac o analiză, de rezultatul căreia depindea dacă voi mai rămâne în spital un an sau voi fi externată. Seara m-am rugat mult în faţa icoanei Sfântului Nicolae, deşi nu mai era aceeaşi rugăciune curată ca şi în copilărie. Însă eu continuam să cred într-o minune şi toată speranţa mea era doar în Dumnezeu. Îl rugam pe Sfântul Ierarh Nicolae să se milostivească spre mine, păcătoasa, şi să mă vindece. La un mo­ment dat, am simţit că el m-a auzit. În suflet mi se aşternuse liniştea şi uşurarea. Am adormit ţinând în mâini iconiţa – era singura nădejde de ajutor pe care o mai aveam.
   Dimineaţa, rezultatul analizei a arătat că plămânii mei erau sănătoşi. Medicii se minunau şi voiau să scrie chiar şi un articol despre acest caz. Toţi au ajuns la concluzia că eu şi părinţii mei am avut o infecţie necunoscută, asemănătoare cu tuberculoza. Toată fa­milia a fost externată. Ştiu că m-a salvat o minune, pe care eu nu o meritam. În minte îmi răsunau cuvintele Mântuitorului:”De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. (Ioan 5,14) şi mi se făcea frică…
  Nu de mult s-a îmbolnăvit din nou mama. Având în vedere că suportase câteva operaţii, eram conştienţi de faptul că viaţa ei atârna de un fir de aţă. Din nou eram stăpâniţi de frică şi de disperare. Am început să mă rog, de data aceasta împreună cu tata. Însă cât de mult se deosebea rugăciunea noastră de cea din copilărie! În loc de rugăciune, era un murmur continuu: „Pentru ce?” Dar se pare că aveam pentru ce. Lacrimi de disperare mă înăbuşeau. Dar înţelegeam că doar cu lacrimi şi durere nu o voi putea ajuta pe mama. Numai acest gând mă mai susţinea în rugăciune. Împreună cu tata, ne rugam Sfântului Nicolae şi Maicii Domnului, citeam canoane pentru cea bolnavă, îi rugam pe cei apropiaţi să se roage pentru ea. Iconiţa mea ajunsese deasupra patului de spital. Doar o minune ne mai putea salva şi ea nu a întârziat să vină.
  Îi mulţumeam din inimă Domnului, Preasfintei Sale Maici şi Sfântului Nicolae. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Din cele trăite am înţeles un lucru: oricât de mult ne-am lupta noi pentru sănătate, pentru succes, pentru iubire, Dumnezeu ni le poate lua în orice clipă sau, dimpotrivă, ni le poate da. Nici un om nu are puterea de a-şi conduce viaţa după voia sa, însă, dacă va cere ceva de la Dumnezeu cu credinţă, El îl va auzi.
Daria, 18 ani, oraşul Sankt-Petersburg, Rusia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu