Creștine, cum sărbătorești noaptea de Anul Nou?

Creștine, cum sărbătorești noaptea de Anul Nou?

“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“. Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).

“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna­vestire?

Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… [...]

“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. [...] Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire.

La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în fiecare zi la vecernie (Psalm 103, 25-28-29), şi binele şi răul aşteaptă undă verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi, cei cărora ne plac manifestările lumeşti. Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne spune:

Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).

Sursa: Război întru Cuvânt