Pentru a ne cerceta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre trei aspecte ale vieţii noastre: (1) spre fapte - acţiuni unice, săvârşite într-un anumit moment, într-un anumit loc şi în anumite circumstanţe; (2) spre dispoziţiile inimii şi inclinaţiile caracteristice, ascunse în fapte; (3) la duhul general al vieţii.
1. Faptele
Viaţa
noastră întreaga consta într-o succesiune neîncetată de acţiuni:
a gândurilor, a cuvintelor, a faptelor, care se succed şi se gonesc unele pe
altele. Nu exista posibilitatea de a cerceta toate aceste acţiuni
- pe fiecare în particular - şi de a preciza valoarea lor morală. N-o să puteţi,
niciodată, chiar dacă doriţi, să alegeţi
şi să judecaţi acţiunile pe care le
săvârşiţi într-o singură zi. Omul este o fiinţă
complexă. Câte fapte gândeşte şi reface de dimineaţă
până seara! Câte face de la o spovedanie la alta! Cum, dar, să fie?
Nu exista
posibilitatea de a alege şi de a judeca toate în parte. Noi avem un paznic
neadormit - conştiinţa. Ea nu permite nimic dintre cele rele;
oricât aţi spune că nu e nimic şi că toate trec, ea nu
va înceta să repete: "este păcat, este păcat". Iată primul sfat:
ascultaţi-vă conştiinţa şi toate acele
fapte pe care ea le demasca, recunoaşteţi-le greşite şi, fără
a le găsi scuze, pregătiţi-vă să le spovediţi.
Acest lucru poate fi
numit primul şi cel mai important, anume să mărturiseşti că eşti cu adevărat
vinovat de ceea ce conştiinţa demască, cu dorinţa
de a-l evita pe viitor - şi ar fi de ajuns dacă am putea fi convinşi că însăşi
conştiinţă este, în toate, perfectă. Dar, de multe
ori, pe unele le uită, din cauza confuziei, pe altele - din cauza vechimii, iar
pe altele nu le socoteşte păcate - din neştiinţă sau necunoştinţă
celor trebuincioase.
În acest moment, în
ajutorul conştiinţei vin poruncile lui Dumnezeu expuse de
Cuvântul Lui, pe care, cercetându-le, să ne întrebăm dacă n-am făcut ceva
contrar acestor porunci. Astfel, ne amintim multe lucruri de care am uitat şi
altele ni se arată într-o altă lumină decât le vedeam înainte.
Cuvântul Domnului
este asemănător unei oglinzi. La fel cum, uitându-ne în oglindă, vedem unde
este vreo pată sau vreun fir de praf, pe faţă sau pe haină, la
fel şi sufletul, citind Cuvântul lui Dumnezeu şi cercetând poruncile scrise, nu
poate să nu vadă dacă conştiinţa împlineşte sau nu
acele porunci: conştiinţa, astfel luminată de Cuvântul Dumnezeului
Celui Viu, îi va arăta sufletului, fără ipocrizie, acest lucru.
Iată care este al
doilea sfat: căutaţi poruncile şi vedeţi
dacă le urmaţi. Faceţi aşa cu fiecare
poruncă şi observaţi ce fapte aţi săvârşit împotriva
fiecăreia. Cu această metodă, o să judecaţi mai amănunţit
toate faptele săvârşite de dumneavoastră. Cum, însă, este mai uşor să facem
acest lucru? Aţi citit Catehismul? Acolo, fiecare poruncă
este tâlcuita şi se arata ce fapte bune se fac, urmând poruncile, şi ce nu
trebuie să facem. Căutaţi cartea şi, cu ajutorul ei, cercetaţi
toate faptele dumneavoastră.
2. Dispoziţiile
inimii
Cel de-al doilea
aspect al vieţii - atracţiile sau inclinaţiile
şi predispoziţiile inimii. Faptele nu pot oferi o informaţie
completă despre fiecare. Trebuie să cercetezi mai mult pentru a vedea cum îţi
este inima - şi trebuie să dai o atenţie deosebită acestui
lucru mai mult decât faptelor. Se întâmplă, de exemplu, ca cineva să fie
neînduplecat (nu ajută pe nimeni) din întâmplare, chiar dacă are o inimă milostivă.
Dar exista un altul care nu dă, dar nu din întâmplare, ci pentru că suferă de
zgârcenie. La prima vedere, aceste fapte sunt asemănătoare, dar după starea
interioară a fiecăruia, între aceste două persoane exista o mare diferenţă.
Faptele sunt unice, în acest loc şi în acest moment, dar dispoziţia
ne arată înclinaţia permanentă a inimii, prin care se
determina caracterul şi firea omului ca izvor al tuturor faptelor sale şi direcţie
a faptelor lui. Cele bune se numesc făcătoare de bine, iar cele rele - defecte,
deprinderi vicioase şi patimi.
Fericirile
Mântuitorului Hristos ne arată dispoziţiile inimii pe care
trebuie să le aibă un adevărat creştin, anume: smerenie, mâhnire, blândeţe,
dreptate şi iubire de adevăr, milostivire, inimă curată, iubire de pace şi
răbdare. Sfântul Apostol Pavel prezintă următoarele dispoziţii
bune ale inimii ca roade ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia
(Galateni 5:22-23). Iar, în alt loc: "Îmbrăcaţi-vă,
dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi,
cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe,
cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii
altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a
iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă
întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru
care aţi fost chemaţi, ca să fiţi
un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi
mulţumitori" (Col 3,12-15).
Contrare acestora,
sunt defectele sau patimile - izvoarele tuturor faptelor rele, care ne distrug.
Cele mai importante sunt: mândria, îngâmfarea, lăcomia, necumpătarea, mânia,
ura, invidia, lenea, desfrânarea, deznădăjduirea. Apostolul spune şi despre
acestea: creştinul nu numai că nu trebuie să le aibă, ci nici pomeneală de ele
printre creştini: "Nici să se pomenească între voi" (Efes 5,3).
Vedeţi
câtă stricteţe! Aşa că binevoiţi
să cercetaţi dacă nu există vreo înclinaţie
rea sau vreo patimă. Câte un pic există la fiecare, dar acestea nu sunt
înrădăcinate şi permanente. Fiecare, însă, are o patimă mare, în jurul căreia
se dezvolta celelalte. Iar pe aceasta să o căutaţi cu înverşunare.
Chiar dacă ea nu este evidentă, urmările ei pot fi evidente, dacă se
cercetează. Găsiţi-o pe aceasta, grupaţi-le
şi pe celelalte, văzând care dintre ele îi este cea mai apropiată sau cea mai
îndepărtată. Aşa, o să înţelegeţi structura inimii
dumneavoastră. Ce dobândire preţioasă! Pentru că, în
momentul în care aţi decis să vă curăţaţi
de patimi şi de predispoziţiile rele, o să ştiţi
exact spre ce se vor îndrepta loviturile şi eforturile, anume - spre patima
principală. Când scăpaţi de aceasta, celelalte patimi vor dispărea
de la sine; ca într-un război: distrugând principalele forte ale inamicului, nu
ne rămâne decât să le alungăm pe celelalte, iar acest lucru se face fără prea
mult efort. Faptele pot fi îndreptate cu uşurinţă. Nu le înfăptuieşti
- şi asta-i tot. Însă, inima nu poate fi stăpânită şi îndreptată dintr-odată.
Este nevoie de luptă. În luptă, însă, dacă nu ştii încotro trebuie să îndrepţi
atacul, poţi să ajungi la capătul puterilor, luptând
fără sens - şi, astfel, să nu ai nici un rezultat. Osteniţi-vă,
dar!
3. Duhul vieţii
Cel de-al treilea
aspect al vieţii este duhul vieţii.
Acesta este cel mai important şi cel mai înţelept lucru. Duhul
rău este atât de viclean şi reuşeşte atât de bine să se ascundă sub masca
bunătăţii şi a oportunităţii,
încât este nevoie de cea mai atentă vedere duhovnicească, pentru a fi detectat.
Iar duhul bun este evident, pentru că este unic şi sporadic, anume, faptul de a
trăi pentru Dumnezeu, renunţând la toate. Duhul
opus acestuia este a trăi doar pentru sine (egoism). Acesta are, mai mereu, dacă
nu întotdeauna, o direcţie secundară - a trăi pentru lume.
Să presupunem că,
dacă a trăi pentru cineva înseamnă duhul vieţii, n-o să vă fie
greu să descoperiţi duhul vieţii dumneavoastră,
realizând pentru ce trăiţi sau pentru cine aţi
dori să trăiţi, spre ce se avânta inima, cui doriţi
să închinaţi întreaga viaţă. După calităţile
inclinaţiilor pe care le aveţi,
să descoperiţi care este duhul vieţii
dumneavoastră, chiar dacă acesta nu este decât un puişor fără putere. Cel care
trăieşte pentru Dumnezeu are duhul fricii de Dumnezeu, străduindu-se să facă
cele plăcute Unicului Dumnezeu. Cel care trăieşte pentru sine are duhul
autosatisfacţiei, egoist, îngâmfat sau trupesc. Cel care
trăieşte pentru lume are duhul iubirii de lume sau al deşertăciunii. În funcţie
de aceste trăsături, aflaţi ce duh respira în sufletul dumneavoastră.
Ştiţi
acum ce trebuie să faceţi - aşa că înfăptuiţi-le.
La prima vedere, pare un lucru grandios, dar, în esenţă,
el este simplu şi uşor. Rugându-vă lui Dumnezeu, puteţi
să le descoperiţi pe toate, într-o singură seară. Nu trebuie
să mergeţi peste mări, pentru a cerceta ce este în
sufletul dumneavoastră. Dar nu lăsaţi acest lucru pentru
seară după care urmează să vă spovediţi. Faceţi-l
acum, la începutul postului. Aflaţi toate, puţin
câte puţin, cu temeinicie şi precizie. O să vă fie
greu, dar, dacă o să începeţi să trăiţi
urmând înclinaţia duhului dumneavoastră bun, însăşi viaţa
o să vă conducă la o completă cunoaştere de sine. Din ce cauză credeţi
că, în mare măsură, nu ne cunoaştem? Pentru că trăim de mântuială.
(Viața duhovnicească
și cum o putem dobândi - Sf. Teofan Zăvorâtul, editura Evrika, pg 143-154.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu