„Nu‑l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând
mormântul? El este Prinţul care deschide temniţa bieţilor prizonieri. Trupurile
moarte care sunt închise înlăuntru vor auzi într‑o zi cuvântul lui, şi vor învia
precum Lazăr; vor învia chiar mai bine decât Lazăr, căci învierea lor va fi
fără de moarte, iar moartea, spune Sfântul Duh, va fi aruncată în genune, şi nu
se va mai arăta nicicând: Et mors ultra non erit (Moartea nu va mai fi) (Apoc.
21, 4). Aşa încât de ce te înspăimânţi, suflet creştin, în apropierea
morţii? Sau poate văzând prăbuşirea casei tale, te temi că vei rămâne fără
adăpost? Ascultă dar pe preasfântul Apostol: Noi ştim, spune el (...), ştim cu
siguranţă şi cu deplină certitudine, că dacă această casă de pământ şi noroi,
în care locuim, este distrusă, o altă casă ne este pregătită în ceruri (2 Cor.
5, 1)”- Bossuet – „Predică despre moarte”…..
Materialismul, sub toate aspectele lui – ştiinţific,
filozofic, teoretic sau practic, militant sau pasiv, declarat sau nu, de cele
mai multe ori inoculat pe nesimţite prin ideologia, năravurile şi valorile
societăţilor moderne – este religia aparenţelor, a tot ce este pieritor,
amăgitor, trecător, şi care se va destrăma mai devreme sau mai
târziu, cu alte cuvinte, religia morţii. Teama de moarte stpâneşte inima omului
fără Dumnezeu în locul Învierii lui Hristos. Căci văzută prin ochii
materialiştilor, lumea seamănă cu un lagăr de exterminare de proporţii
planetare, din care niciunul din noi nu va scăpa cu viaţă! Un Dumnezeu bun,
milostiv şi drept ar putea oare pricinui sau îngădui catastrofe naturale ce pot
distruge în câteva minute mii de vieţi omeneşti? – cea mai recentă fiind, în
momentul în care scriu aceste rânduri, cea care s‑a abătut asupra Japoniei, şi
care a făcut, după ultimele informaţii, peste douăzeci şi cinci de mii de
morţi. Şi chiar dacă nu vom avea de înfruntat nici cutremure de pământ, nici
revărsări de ape sau catastrofe nucleare, viaţa fiecăruia dintre noi se va
sfârşi mai devreme sau mai târziu printr‑un dezastru total, în care vom pierde
tot ce avem, tot ce îndrăgim, şi chiar viaţa: „Ultimul act este sângeros,
oricât de frumos ar fi fost restul comediei. La sfârşit se aruncă pământ pe
cap, şi asta‑i tot, pentru totdeauna” (Pascal – „Cugetări”).
Acesta
este argumentul de căpătâi, care pare de
netăgăduit, al adversarilor credinţei creştine: cum puteţi crede – ne
întreabă ei – în dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, în înţelepciunea şi
dreptatea lui, atunci când, cu sau fără catastrofe naturale, el ne stârpeşte pe
toţi, fără excepţie, precum muştele sau furnicile?...
Mintea
întunecată şi îngustă care emite o astfel de judecată, este cea a omului de
carne, care nu cunoaşte şi nu vrea să admită decât certitudinile amăgitoare pe
care i le oferă simţurile lumeşti şi inteligenţa lui îngustă, care vine din
lume şi nu poate cunoaşte decât această lume. Dar „înţelepciunea acestei lumi
este nebunie în faţa lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), iar dacă Dumnezeu ne trimite de‑a lungul vieţii tot felul de încercări,
poveri şi suferinţe, care se înmulţesc pe măsură ce ne apropiem de ceasul
morţii, este pentru a ne vindeca de această nebunie, diametral opusă adevărului
lui Hristos, a Cărui împărăţie nu este din această lume (In. 18, 36): ceea ce
noi numim viaţă nu este viaţa, şi ceea ce numim moarte nu este moartea. Vremelnica
existenţă pământească a omului de carne nu este decât un drum, mai mult sau mai
puţin lung, către eşafod: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanţuri,
cu toţii condamnaţi la moarte, dintre care unii fiind spintecaţi sub ochii
celorlalţi, cei care rămân îşi văd propria lor soartă în cea a semenilor lor,
şi privindu‑se unii pe alţii cu durere şi fără nădejde, îşi aşteaptă rândul.
Aceasta este imaginea condiţiei omeneşti” (Pascal – „Cugetări”).
Dat
fiind că împărtăşim cu toţii soarta acestor condamnaţi, „fericirile noastre lumeşti au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle).
Această lume aflându‑se, după căderea lui Adam, sub stăpânirea tatălui
minciunii, viaţa noastră pământească este ea însăşi minciună. De aceea
„fericirea pe care o dă această lume este o nenorocire din punct de vedere
duhovnicesc” (Paisie Aghioritul).
Tot
aşa cum viaţa omului fără Dumnezeu nu este viaţa, căci ea îl duce în mod
inevitabil la moarte, pentru cel care crede în Învierea lui Hristos şi urmează
calea Lui, moartea nu este moartea, ci dimpotrivă, naşterea la adevărata viaţă,
indestructibilă şi nemuritoare, căci ea nu vine de la părinţii noştri de carne,
ci de la Hristos cel înviat din morţi şi de la Tatăl ceresc: „Moartea nu este nicidecum un motiv de
tristeţe. Moartea, pentru un creştin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din
viaţă. Atunci când murim, cădem precum un prunc în braţele tatălui său” (Sora
Emmanuelle).
Aşadar un creştin care se teme de
moarte nu este un adevărat creştin – şi fără îndoială, cu toţii suntem, într‑o
măsură mai mare sau mai mică, acest creştin nedesăvârşit. Dacă credinţa noastră
în Învierea lui Hristos şi în viaţa veşnică ar fi totală şi statornică, moartea
ar fi definitiv biruită şi nu ar mai avea nicio putere asupra noastră. Teama de
moarte este prin urmare semnul unei credinţe şovăielnice, şi ne
aminteşte, dacă cumva am fi uitat, că nu am rupt toate lanţurile care ne ţin
legaţi de trupul de carne, de bunurile pământeşti şi de patimile lumeşti.
Astfel încât teama de moarte ne dă măsura exactă a păcatelor noastre, căci „tot
ce nu vine din credinţă este păcat” (Rom. 14, 23), şi constituie astfel păcatul
suprem care le cuprinde pe toate celelalte, dat fiind că Învierea lui Hristos
este adevărul fundamental pe care se întemeiază întreaga credinţă şi viaţă
creştină: „A murit Hristos: este omorât şi păcatul nostru. A fost îngropat
Hristos: a fost îngropat şi păcatul nostru. A înviat Hristos din morţi: a fost omorâtă şi moartea noastră, precum cântă
Biserica în ziua Sfintelor Paşti, când prăznuim omorârea morţii” (Sf. Tihon
din Zadonsk – „Despre îndatoririle creştinului faţă de el însuşi”).
Dacă
Dumnezeu îngăduie nimicirea a mii de vieţi omeneşti într‑o catastrofă naturală,
şi în ultimă instanţă, moartea tuturor oamenilor, este pentru simplul motiv că
moartea nu există, întrucât ceea ce numim viaţă nu este viaţa. Orice fiinţă omenească este înzestrată cu
un suflet nemuritor pe care niciun cutremur de pământ, niciun potop, nicio
catastrofă nucleară nu‑l pot nimici: „Ce este de căpetenie la om, trupul ori
sufletul? Sufletul. Când sufletul e viu, omul e viu, iar când mor oamenii ce
moare, sufletul sau trupul? Trupul; iar sufletul rămâne viu. Aşadar, cei care au
murit sunt vii” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Boala şi moartea”).
Singura primejdie de moarte care
pândeşte sufletul omului este căderea în păcat şi în mrejele vrăjmaşului lui
Dumnezeu: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci
temeţi‑vă mai degrabă de cel ce poate să vă piardă şi sufletul şi trupul în
gheenă. Nu
se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna dintre ele nu cade fără voia
Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, cu toţii vă sunt
număraţi. Deci nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”
(Mt. 10, 28‑31).
Duhul
acestei lumi, care vine de la omul de carne şi se află, după căderea lui Adam,
în puterea celui rău, ne înşală atunci când ne face să credem că moartea este o
realitate. Tot aşa cum ochii unei muşte nu pot vedea o altă lume decât cea a
muştelor, ochii omului muritor nu pot vedea decât lucrurile muritoare, şi
mintea lui nu poate cuprinde ceea ce depăşeşte limitele sale naturale. Plăpânda
licărire a inteligenţei omeneşti nu va putea niciodată egala lumina veşnică şi
dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, astfel încât credinţa este singurul mijloc
de a restabili legătura vie şi neîntreruptă între cugetul omului şi Duhul lui
Dumnezeu: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta
strălucirea stelelor. (…) Aşa este şi cu învierea morţilor. Trupul este semănat întru stricăciune, şi
înviază în nestricăciune. Este semănat în necinste, înviază întru mărire; este
semănat întru slăbiciune, înviază întru putere. Este semănat trup firesc,
înviază trup duhovnicesc. (…) Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom adormi, dar
toţi vom fi schimbaţi.(…) Fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se
îmbrace în nestricăciune, şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” ( I
Cor. 15, 41‑55).
Cel care crede în Învierea lui
Hristos şi urmează calea Mântuitorului a biruit moartea încă din această viaţă
şi nu mai are a se teme de nimic: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5,
36).
Viorel Ștefăneanu
Sursa: Rev. Apostolia, publicație a Mitropoliei
Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu