Contrazicerea

Contrazicerea, adica efortul de a-l convinge pe celalalt asupra unui anumit lucru, este o fapta riscanta, aceasta putand activa si dezvolta patimi precum egoismul, slava de sine, mandria, mania, grairea in desert, calomnia, tinerea de minte a raului, dispretul si ura.

Cand un om se arata dispus sa afle un anumit lucru, atunci putem incerca sa-l ajutam cu explicatiile si cu marturia noastra, insa atunci cand omul nu da nici cel mai mic semn ca ar fi dispus sa isi schimbe anumite convingeri, contrazicerea cu acesta si efortul de a-l face sa inteleaga ceva anume se vor dovedi mai mult pagubitoare decat folositoare.

Sa nu inmultim raul !

Cand aproapele greseste, dar nu accepta sub nici un chip faptul ca se poate insela in faptele sau gandirea lui, atunci nu mai are rost sa ne folosim de cuvinte sau argumente pentru a-l ajuta sa inteleaga ce anume greseste. Mintea lui este deja mult prea incordata spre a se apara, deci nu mai poate privi liber lucrurile. Ne-am lupta, de fapt, cu duhul care ii intuneca mintea, iar nu cu el insusi, iar acest lucru este, inca de la inceput, sortit esecului.

Nu il judeca, deci, pe aproapele tau cel intunecat la minte, care nu stie ce face, caci nu omul, ci diavolul este cel care face raul in lume. Rabdarea raului din jurul nostru este un semn al apropierii noastre de Dumnezeu, care "face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni". Cuviosul Ghelasie spune: "Trebuie sa inveti sa traiesti cu raul, sa-l iubesti, ca daca te lupti cu el, il alimentezi, insa daca il iubesti (daca il scufunzi in iubirea si lumina lui Dumnezeu), il distrugi, moare. E o lupta rafinata in care trebuie sa lucrezi cu intelepciune, nu trebuie sa alimentezi raul in nici un fel si, pentru aceasta, nu trebuie sa intri in contradictii si dispute."

Taina intelegerii cuvantului

Despre vorbirea in pilde, Mantuitorului Iisus Hristos zicea ucenicilor Sai: "Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, iar celorlalti in pilde, ca, vazand, sa nu vada si, auzind, sa nu inteleaga" (Luca 8, 10). Acest "vazand, sa nu vada, si, auzind, sa nu inteleaga" se refera la cei carora li se spune un anumit lucru, insa, din pricina mandriei lor si a altor patimi, care le intuneca mintea, nu sunt dispusi sa se smereasca, pentru a pricepe cuvantul si a-l primi in inimile lor.

Indata dupa ce ne atrage atentia, zicand, "fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau", Iisus Hristos spune: "Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi" (Matei 7, 6-7).

Credem ca "cele sfinte" si "margaritarele" sunt si cuvintele drepte de invatatura pe care, din mila lui Dumnezeu, le-am inteles si le traim in viata noastra. Fara a ne mandri cu faptul ca noi am cunoscut "tainele Imparatiei lui Dumnezeu", se cuvine sa avem mare grija cui incercam sa le propovaduim, ca nu cumva sa nimerim inaintea unui om nepotrivit, care "sa le calce in picioare" si, apoi, "sa ne sfasie" si pe noi. Trebuie sa intelegem, "calcarea in picioare" inchipuie batjocorirea cuvintelor drepte pe care i le spunem, iar "sfasierea" noastra inchipuie pierderea linistii mintii si a odihnei inimii noastre, in urma faptei necugetate de a le spune cui nu trebuie.

Contrazicerea

Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spunea adesea: "Nu te contrazice!". Acest lucru se traduce astfel: nu intra in conflict verbal cu aproapele tau. De ce? Pentru ca puterea mintii de a intelege un anumit lucru, de a-si verifica propria stare si de a primi o anumita invatatura este un dar de la Dumnezeu.

Cand ne intalnim cu persoane care gandesc gresit asupra unui anumit lucru, adica in mod diferit fata de noi, tacerea noastra este un mare semn de intelepciune, de smerenie si de dragoste. De intelepciune, pentru ca evitam conflictul si grairea in desert, de smerenie, pentru ca nu ne mandrim cu stiinta noastra, si de dragoste, pentru ca evitam ispitirea aceluia.

Se intampla, de multe ori, ca acelasi lucru sa fie vazut de oameni in moduri diferite, in functie de experientele si trairea fiecaruia. Trebuie sa stim ca nu este obligatoriu ca sa existe un singur mod de a vedea un anumit lucru. Doar adevarurile de credinta (dogmele) trebuie intelese la fel de toata lumea. Celelalte lucruri, in schimb, pot fi intelese in mai multe moduri bune, dar diferite intre ele. Acceptand varianta celuilalt, ne smerim, evitam ispitele, inmultim dragostea si atragem harul lui Dumnezeu.

Prin contrazicere se cade foarte usor in mandrie, iar de la mandrie si pana la aprinderea cu manie impotriva aproapelui nu mai este decat foarte putin. Pentru aceasta, Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spune: "Cand esti manios si patimas, in loc sa te descarci, cere iertare, macar si formal, ca sa imblanzesti fiarele patimii ce cauta sa te sfasie."

Tot spre a evita contrazicerea, parintele mai spune: "Mare e taina tacerii care opreste dezbinarea si caderea in stricaciunea pacatului, a neiubirii. Sa-ti asumi tu insuti vina ta si a celuilalt, dar sa nu le diseci in toiul ispitei, sa nu te fixezi la ele, si sa le arunci in focul inchinarii tacute si rabdatoare, ca sa arda si sa crape dracul maniei din tine."

Nu te contrazice, crestine, ci iubeste tacerea si te roaga pentru aproapele tau !

Teodor Danalache

Pe urmele Sfântului Martir Vicențiu de Avila

Duminică, 21 iunie, tinerii Grupului Nepsis Toledo, coordonați de părintele paroh, au realizat o excursie în Avila, un oraș încărcat de istorie și înțesat de turiști pe toată perioada anului. Întâlnirea tinerilor a avut loc în fața bisericii parohiale, de unde s-a plecat spre ținta noastră, Avila. Odată ajunși acolo, am putut admira frumusețile acestui loc minunat, atât de la baza cetății, cât și de-a lungul meterezelor acesteia.

Ávila este un oraș situat în regiunea Castilla y León, la o oră distanță de Madrid. Întregul oraș a fost declarat de către UNESCO drept Patrimoniu Cultural al Umanității. Acest oraș medieval este cel mai bine prezervat din întreaga Spanie, iar fortificațiile sale reprezintă o atracție turistică irezistibilă. Originile Avilei se pierd în negurile istoriei. Într-una din scrierile sale,  Ptolemeu vorbea despre o Avilă a celților numită pe atunci Obila(deal). În Avila am întâlnit o mare parte din istoria Peninsulei Iberice, trecând de la romani, goți și apoi mauri și am avut privilegiul de a admira monumente arhitecturale romanești, gotice, renascentiste sau baroce.

Imaginea cea mai impunătoare este desigur, zidul ce înconjoară orașul vechi și care creeaza imaginea de oraș-cetate. Cu o lungime de 2526 m, zidul este cea mai potrivită cale de a obține o primă impresie despre oraș. Plimbarea de-a lungul zidului ne-a oferit  o panoramă minunată asupra orașului și a împrejurimilor sale. Zidul este o fortificație romană de 12 m înălțime și 3 m grosime, construi în stilul mudejar, între 1090 și 1099.

Nu după mult timp de mers sub soarele arzător al Avilei, în fața noastră s-a înfățișat impunătoarea Catedrală San Salvador, a doua atracție turistică importantă din Avila. Este prima catedrală gotică din întreaga Spanie și în același timp o puternică fortăreață pentru protecția orașului.

Următoarea noastră oprire a fost Bazilica San Vicente, una din cele mai apreciate din Spania. În interiorul acesteia am găsit monumentul celor trei martiri: Vicente, Sabina și Cristeta, considerată cea mai bună sculptură romanescă din Spania, unde ghidul nostru, părintele paroh de acolo, ne-a prezentat istoria și martirajul celor trei sfinți atât de apreciați atât de locuitori cât și de turiști.

Mulțumim tinerilor noștri pentru efortul depus și pentru clipele minunate petrecute împreună!

DRUMEȚIE, BUCURIE, PRIETENIE...

Sub această deviză a avut loc joi, 4 Iunie 2015, în Gredos întâlnirea tinerilor neptici din cadrul Protopopiatului Castilla La-Mancha. Tinerii, însoţiţi de organizatori şi anume Grupul Nepsis Talavera de la Reina, şi-au început activitatea printr-o vizită la peştera "Gruta del Aguila", cu o suprafaţă de 10.000 metri pătraţi şi o vechime de peste 3 milioane de ani. Tinerii au rămas plăcut impresionaţi de stalactitele şi perdelele suspendate în mai multe moduri dar şi de stalagmitele formate prin picurare, care creaza o imagine de neuitat. În cea de a doua parte a zilei entuziasmul vârstei şi dorinţa de socializare i-au făcut pe tineri să se aventureze pe cărări de munte. Acolo au luat parte la masa de prânz, dar şi la un concurs de fotografie. La coborârea de pe munte, organizatorii le-au pregătit tinerilor o serie de jocuri de socializare şi activităţi sportive ce au avut ca scop cunoaşterea tinerilor din  parohiile participante, divertismentul şi spiritul de echipă. Ziua s-a încheiat cu o cină unde s-au conturat impresii, s-au mărturisit păreri şi s-a stabilit următoarea întâlnire la nivel de protopopiat ce va avea loc în luna septembrie în Cuenca.

Mulțumiri organizatorilor, în persoana părintelui protopop Cristian Suciu și a doamnei preotese Mihaela Suciu, părintelui paroh Florin Voinea, coordonator al activităților de tineret și nu în ultimul rând tutoror participanților, preoți, preotese, copii și tineri care au răspuns invitației în număr atât de mare.
                                                                                                                                     Lory

LA MULȚI ANI, PĂRINTE!

Credincioșii Parohiei, împreună cu grupul de tineri Nepsis Toledo îi urează părintelui mulți și binecuvântați ani, rodnică păstorire, sănătate și biruință în ispite!

LA MULȚI ANI, PĂRINTE! Și așa cum vă place să ne spuneți mereu: SĂ NE ÎNTÂLNIM ÎN RAI CU TOȚII!

Cu drag, Consiliul Parohial, Comitetul Parohial, tinerii din Biserică și copiii Școlii Parohiale

NU, NU MAI VREAU SĂ FIU EGALĂ CU BĂRBATUL!

Nu, nu mai vreau sa fiu egală cu bărbatul! Știu că toți cei care măcunoașteți zâmbiți,... tocmai eu? Feministă convinsă?

E... învăţăm pe pielea noastră. Auzim tot mai des ”Bărbaţii din ziua de azi nu mai sunt ce au fost!” Nu mai sunt galanţi, protectori, nu mai au iniţiativă (da, e vorba şi de la ce vă gândiţi voi), nici măcar nu mai mută mobila prin casă, ne lasă să ne opintim cu baxul de apă plată... Nu mai sunt stâlpul familiei!

Păi au loc de noi? Că doar ne chinuim de ceva ani să le arătăm că putem şi noi tot ce pot ei, că suntem la fel de puternice, îndrăzneţe, isteţe ca ei. Le-am luat din dulap cămăşile, pantalonii, cravatele... (în timp ce ei nu s-au putut atinge de vreun volănaş sau danteluţă din dulapul nostru). După secole în care, în relaţia cu bărbatul, femeia a fost umilită, dispreţuită, asuprită, muncită... am devenit egalul bărbaţilor. Adică în sfârşit ne-am recuperat ce ni se cuvenea ca femei, dar am invadat şi teritoriul bărbatului. Să se înveţe minte!

Şi ne mirăm că ne tratează ca pe un bărbat... care poate să-şi care sacosele singur, să-şi mute mobila, să ridice căruciorul cu copilul, să aducă bani în casă, să se descurce cu copiii care o iau razna...

Şi ce atitudine să aibă un bărbat faţă de alt bărbat? Scoate sabia să lupte (de unde interminabile conflicte în cuplu) sau se declară mai slab şi îl lasă pe celălalt să-şi stăpânească sănătos teritoriul cucerit. (Dacă eşti aşa de deşteaptă descurcă-te şi singură!)

Şi aşa se întâmplă că femei frumoase, puternice, independente, cu carieră, să fie înşelate, părăsite, de “un nesimţit de bărbat” care nu a apreciat-o!... Oare ce a găsit la cealaltă? Poate... o FEMEIE?

Nu la fel de frumoasă, bătăioasa, de succes,... dar caldă, feminină, zâmbitoare, puternică tocmai pentru că nu luptă, iar bărbatul lasă armele la o parte. Am devenit egalul bărbatului şi relaţiile noaste sunt ca de la bărbat la bărbat (de cele mai multe ori conflictuale) şi când el pleacă sfârşim prin a accepta tot felul de compromisuri pentru a păstra o relaţie, pentru a nu fi singure. Şi după ce ne-am luptat cu dinţii să luăm din ce era a bărbatului, sfârşim prin a accepta mai puţin decât merită o femeie.

Doamnelor şi domnişoarelor, nu pledez pentru femeia la cratiţă, femeia supusă, casnică, care acceptă jigniri, compromisuri, femeia care nu are drumul ei şi care stă agăţată de un bărbat. Pledez pentru femeia care îşi asumă frumuseţea, vulnerabilitatea, fragilitatea, puterea, sensibilitatea, lacrimile, sexualitatea, curajul...

Pledez pentru femeia care nu doreşte să fie ca bărbatul, dar nici nu e mai puţin decât o femeie.

O femeia care nu ia locul bărbatului, dar care nici nu se dă pe ea la o parte pentru a fi într-o relaţie. O femeie care e fericită şi se bucura de ce este ea, va crea spaţiul necesar unui bărbat pentru a se manifesta ca bărbat puternic, protector, iubitor, galant...

Sursa: Blogul Omul pe drum | Nu, nu mai vreau sa fiu egala cu barbatul!

SFÂNTUL IOAN RUSUL

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.

Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) – Capadocia – Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.

Sfântul Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor – o viaţă fără prihană”. Împodobit, deci, cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.

Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.

După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”.

Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.

Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată.

Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”.

Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul Domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

După puţini ani, însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.

Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii, ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

Descoperirea sfintelor moaşte

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! – trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.

MAMA- IZVOR NESECAT DE DRAGOSTE

Maternitatea este un dar al lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Prin maternitate, femeia este chemată să slujească tainei vieții, firește nu numai ca păstrare a vieții biologice, dar mai ales ca expresie și trăire a vieții în Duhul Sfânt.

Caracteristica structurii sufletești a femeii este altruismul. Femeia-mamă, în autenticitatea ei, îi are ca centru al interesului ei și al profundei sale satisfacții pe „ceilalți”, grija și străduința ei să-i odihnească și să le rezolve problemele lor. Ea este înzestrată cu rezerve aproape inepuizabile de dăruire, răbdare, lepădare de sine, lipsă de interes, eroism, iertare și afecțiune. Iar drept culme a tuturor acestor harisme, mama trăiește dragostea jertfitoare, adică dragostea fără limite, care „nu caută ale sale”. Dragostea maternă este singura dintre toate celelalte, care se apropie de dragostea dumnezeiască. Iar această dragoste dumnezeiesc-jertfitoare o caută fiecare om, dar mai ales copilul are nevoie de ea.

Viața mamei este compusă din osteneli și neliniști, dureri și jertfe, urcuș și Golgota, pe care de bună voie le primește, fără murmur. Și nu numai că le primește, ci le consideră mai prejos decât bucuria pe care o simte pentru faptul că și ea dăruiește cursului vieții oameni tineri, pe care se străduiește și se nevoiește să-i predea societății personalități integre.

Femeia-mamă dintru început își iubește copiii, din clipa în care simte că-i adăpostește în pântecele său. Zvâcnirile lor o umplu de gingășie și veselie, plăsmuind vise pentru ei și chiar este gata să-și jertfească viața pentru ei. Trece cu vederea, de asemenea, feluritele greutăți și responsabilități pe care le creează venirea unui copil și în același timp respinge cu putere îndemnurile și presiunile celor care de multe ori o îmboldesc să se slobozească de prezența copilului ei. Iar aceasta mamă, chiar părăsită fiind, în ciuda ironiei și defăimării, care însoțesc de obicei venirea unui copil pe care îl neagă tatăl lui, nu vrea să-l lipsească de viață, oricât de mult însăși legea (Legea 1609/86) așa-numitului stat creștin îi îngăduie să facă aceasta. Viața embrionului, a copilului ei, știe că începe din clipa zămislirii și pentru aceasta nu vrea să-l omoare. Pentru ea, cu toate că greutățile pe care le întâlnește sunt uriașe, le depășește, iar acest copil rămâne întotdeauna pentru ea mângâierea și „îngerașul” ei.

Dragostea jertfitoare a mamei se constată și din poziția ei față de dilema: maternitate sau carieră. Răspunsul adevăratei mame venit din trăire este: maternitatea. Evoluția ei profesională și științifică va fi atât cât îi îngăduie obligațiile ei familiale. Nu este impresionată nici de puternica ispită a afirmării, nici de provocarea independenței economice. Vrea să „urce” duhovnicește și profesional, dar aceasta o dorește pentru a contribui și ea la progresul și îmbunătățirea vieții semenilor ei și, firește, a membrilor familiei ei, mai ales a copiilor ei.

Astfel, „ieșirea” ei pe piața muncii, fapt care înseamnă că își asumă obligațiile atât în casă, cât și la locul muncii, nu-i creează sentimentul de victimă. Dimpotrivă, gustă bucuria de a dărui. Este o trăsătură distinctivă faptul că prezența adevăratei mame, chiar și la locul de muncă, este maternă, adică acoperă cu dragostea ei orice încercare esențială și-l conduce, cu profundul ei sentiment al responsabilității, mai ales pe omul tânăr la toată fapta dinamică și sănătoasă, pe care le oferă și lumea noastră contemporană. Autenticitatea mamei se arată și din faptul că trece cu vederea sirenele eudemonismului și ale confortului. Pe acestea le schimbă cu simplitatea, hărnicia și smerenia. Cu căldura arzătoare a dragostei ei alină durerea sufletească și trupească, acolo unde o depistează și mai ales la copiii ei. Se îngrijește fără să se obosească de corecta lor dezvoltare duhovnicească și trupească. Îi hrănește cu laptele ei matern și îi încălzește la pieptul ei. O deosebită grijă a ei este corecta lor adaptare la societate. Dragostea pentru copiii ei se răsfrânge, desigur, și asupra celor din jurul ei, dar mai ales asupra soțului ei.

În felul acesta și bucătăria devine loc sfințit, unde în fiecare zi mama, ca dragoste întrupată, trăind superioritatea celui smerit și autenticitatea celui care trăiește în nearătare, se consumă pentru a pregăti mâncarea și delicatesele, care împreună cu trupul, îndulcesc și sufletul. Întâlnirea familiei la masa comună este o grijă specială a ei. Și aceasta pentru că știe că în felul acesta nu se hrănește numai trupul, ci mult mai mult sufletul, mai ales prin bucuria unificatoare, care predomină. Cât de însemnat și binefăcător ar fi pentru toți, dacă cel puțin la masa de sărbătoare, s-ar afla și bunicul, și bunica, întâlnindu-se astfel trei generații. Bucuria întâlnirii lucrează catalitic și face să dispară micile diferențe care apar la un organism viu, cum este familia.

Varvara Kalogeropulos – Metallinos

         Dr. Teologie și licențiată în Filologie

Sursa: http://www.marturieathonita.ro/mama-izvor-nesecat-de-dragoste-i/