Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"
duminică, 16 iunie 2013
10 adevăruri rostite chiar de către Mihai Eminescu
1. “Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”
2. “Nivelul culturii generale a naţiei nu-l poate ridica nimeni cu umărul, timpul şi munca umplu neajunsurile.”
3. “Școala va fi școală când omul va fi om şi statul va fi stat.”
4. “Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”
5. “S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
6. “De când datează exportul nostru de grâne, de atunci importul de fraze. S’ar putea zice că România a preschimbat păturile adânci şi binecuvântate de Dumnezeu ale ţărânei sale pe vorbe deşerte, pe teorii de gazetă, pe subţiri apucături advocăţeşti ş. a. m. d., căci spiritele cele bune, ce mai sunt în viaţă, le datorim unei epoce cu mult anterioare celei actuale.”
7. “Când vedem dar pe “patrioţi” cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.”
8. “Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.”
9. “În ţara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru asta se cere reorganizare socială.”
10. “Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”
marți, 4 iunie 2013
Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei
Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin.
luni, 27 mai 2013
O seară Duhovnicească alături de părintele Vasile Mihoc în Parohia “Acoperământul Maicii Domnului”, Toledo
La inițiativa părintelui Sebastian Cătălin Hogea și cu binecuvântarea P.S. Timotei în perioada 20 -26 mai s-a derulat în cadrul Episcopiei Spaniei și
Portugaliei, proiectul Șapte
zile de cultură a Bucuriei. Proiectul a fost susținut de șapte dintre parohiile eparhiei,
între care fost inclusă și parohia Acoperământul Maicii Domnului din
Toledo.
Astfel, în ziua de 24 Mai în biserica
parohială, după săvârșirea Tainei Sfântului Maslu, Părintele Vasile Mihoc a susținut
conferința cu titlul Sinoadele
ecumenice și Dreapta învățătură despre Hristos-Domnul .
În cadrul conferinței, părintele
profesor a subliniat rolul Sinoadelor în viața Bisericii afirmând că ele sunt răspuns la întrebarea noastra
fundamentală pentru mantuirea noastră “cine este Iisus Hristos” făcând distincția
clară între dreapta învățătura și celelalte denominațiuni creștine.
“Sectele nu lovesc în învățăturile marginale ale credinței ci în cele mai
importante, începând cu Persoana Domnului Iisus Hristos.” Astăzi trebuie să luăm aminte “la cei ce ne bat la ușă”
a spus părintele făcând referire cu precădere la martorii lui Iehova dar și la celelalte culte neoprotestante agresive care vin cu o învățătura
străina de predania Sfinților Parinți ai Bisericii. În lumea neoprotestantă înmugurește
iarași vechea erezie a lui Arie în care se arată că Iisus nu este Dumnezeu adevărat.
În ortodoxie însă, Hristos este temelia și “nimeni nu poate pune altă temelie
decât Cea Care a fost pusă și Care este
Iisus Hristos” (1Cor 3, 11). Acesta este răspunsul Sfintei Scripturi la toate încercările
de schimbare a adevarului, iar Sinoadele Ecumenice au fixat aceasta invatatura în “formule de neschimbat”.
La sfârșitul conferinței, părintele
Vasile Mihoc a răspuns la întrebările credincioșilor, iar in final, doamna
Doina Blaga, una din fiicele duhovnicești ale preacucerniciei sale, a prezentat
cartea Îndrăznesc să trăiesc sănătos. Cartea scrisă de domnia sa este
o provocare pentru noi toți în
ceea ce privește alimentația din zilele noastre, plină de substanțe chimice și
surogate, dar și un răspuns discret la întrebarea cum să trăiesc sănătos în
aceste vremuri, nu doar trupește, ci și sufletește.
Mulțumim pe această
cale în primul rând părintelui Vasile
Mihoc pentru toată osteneala și mângâierea
pe care a adus-o parohiei noastre,
doamnei Doina Blaga, și nu în ultimul rând tuturor credincioșilor parohiei, cu
sprijinul cărora a fost posibilă organizarea acestui eveniment.
A consemnat,
preot paroh Florin Voinea, parohia Acoperământul Maicii Domnului, Toledo
miercuri, 8 mai 2013
marți, 30 aprilie 2013
Sărbătoarea Învierii Domnului
Iubiți credincioși,
Vă facem cunoscut că anul acesta slujba Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se va desfașura în alt loc. Pentru praznicul Învierii, Primaria Toledo ne-a pus la dispoziție Sala Polivalenta (Polideportivo) din urbanizația La Legua (pentru a obține locația Google Maps faceți click pe cuvintele La Legua), foarte aproape de Recinto Ferial La Peraleda . Urbanizația este foarte ușor de găsit dacă se urmarește autostrada de Avila, iar acolo vor fi indicatoare care vă vor ghida pană la complexul sportiv.
Menționăm că această sală polivalentă din Calle Francisco de Villalpando a fost dată în folosință anul trecut, de aceea rugămintea consilierului cultural a fost ca să menținem în bună stare atât sala cât și dependințele.
Menționăm că această sală polivalentă din Calle Francisco de Villalpando a fost dată în folosință anul trecut, de aceea rugămintea consilierului cultural a fost ca să menținem în bună stare atât sala cât și dependințele.
duminică, 17 martie 2013
Despre postul adevarat- valoarea sa si incercarile de denaturare
„In toata vremea postul este de folos celor
ce-l tin pre dansul...”, spune imnografia Bisericii noastre din vremea
Postului Mare; iar marele ierarh Ioan Gura de Aur, intr-unul din cuvintele sale
de la Pasti, zice: „A trecut vremea
postului, dar nu a trecut si trebuinta postului…“.Intotdeauna deci, dar
mai ales acum, cand Postul se afla printre preocuparile de seama ale Bisericii
Ortodoxe, este vreme potrivita sa ne oprim putin asupra lui.
“Mi-aduc aminte din copilarie, cu cata evlavie
era tinut postul atunci! Nu se facea exceptie de la post, nici pentru caz de
boala, nici pentru cei mici, toti il tineam cu severitate. Sfantul si Marele Post al Paresimilor era
asteptat ca un mare eveniment. Erau vase anume pastrate pentru Postul Mare.
Şi cu cata primeneala sufleteasca ajungeam la Sfintele Pasti!” „Se poate sa nu tii postul? Domnul Hristos a
postit patruzeci de zile pentru pacatele noastre si noi sa nu postim? Mare
pacat sa calci randuiala postului“! Asa gandeau crestinii ortodocsi de altadata.
Civilizatia noastra materialista si iubitoare
de placeri a strambat aceasta intelegere. Mi-aduc iarasi aminte de
convorbirea dintre un reprezentant al acestui duh si un parinte duhovnicesc,
care staruia asupra marii necesitati a postului pentru viata crestina. „Prea cuvioase, zicea acela, a trecut vremea
aceea, acum s-au schimbat lucrurile! Un om, ca sa dea randament in munca, are
nevoie de atatea calorii pe zi si de o alimentatie bogata in vitamine…“.
Caloriile si vitaminele reglementeaza alimentatia omului de azi, iar
randuielile crestinesti traditionale pentru post par nestiintifice si
invechite. Intr-adevar, este un fapt
binecunoscut ca lumea de astazi si mai ales cea de la oras, dintr-o multime de
motive, tine tot mai putin posturile bisericesti. Asa de putin, incat
conducerea Bisericii Ortodoxe se gandeste la o adaptare a randuielilor
traditionale pentru post.
Sa-si fi pierdut
oare postul in vremea noastra valoarea lui spirituala si puterea lui
innoitoare de suflet? De la inceput observam ca acest fel de intelegere
are in vedere postul mai ales sub aspectul lui material, exterior: schimbare de
regim alimentar, reducerea cantitatii de hrana. Dar aceasta intelegere a
postului nu-i cea adevarata, invatatura Bisericii noastre ne-o spune cu toata
claritatea. „Daca postesti numai de bucate, zice un tropar din vremea
Triodului, iar
pacatele nu le parasesti, te asemeni cu viclenii draci, care niciodata nu
mananca“.
„Sa
postim post bine placut Domnului. Postul cel adevarat este instrainarea de
rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de
clevetire, de minciuna si de juramantul mincinos. Lipsa acestora este postul
cel adevarat si bine primit“.
Iar
marele Hrisostom zice:
„Postesti?
Arata-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sarac, ai mila de el; un dusman, impaca-te
cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura si stomacul sa
posteasca, ci si ochii si urechile si picioarele si mainile noastre, ramanand
curate de rapire si de lacomie. Picioarele sa nu alerge la spectacolele cele
urate, ochii sa nu priveasca cu pofta la frumuseti straine, gura sa posteasca
de injuraturi si de vorbe nerusinate…“.
Mantuitorul Hristos, Care nu avea nevoie de
post, a postit totusi pentru ca sa ne invete cu pilda, cat de mare este folosul
postului. De aceea, Sfantul Isaac Sirul adauga: „Postul este arma lucrata de
Dumnezeu. Şi daca Legiuitorul insusi a postit, care dintre cei ce pazesc Legea
nu trebuie sa posteasca? Şi care dintre cei ce-l nesocotesc nu va fi osandit?
(Idem). Pentru ca este absolut necesar pentru viata crestina postul, de aceea
si Biserica l-a randuit de-a lungul intregului an, in posturi de o zi sau de
mai multe, pentru ca din intalnirea cat mai deasa cu postul, sa ni-l facem bun
prieten pe calea desavarsirii crestinesti si a poruncit cu hotarare ca tot crestinul sa-l tina, iar cei ce-l
nesocotesc sa fie scosi din Biserica.
Aceasta
severitate a Bisericii ortodoxe este pe deplin indreptatita, deoarece nu este
posibila desavarsirea crestineasca, mantuirea sufletului fara ajutorul
postului. Cateva exemple sunt edificatoare. Rugaciunea este oxigenul vietii sufletesti. Asa cum trupul moare fara
oxigen, tot asa si sufletul nu poata trai fara rugaciune. Sfintii
Parinti numesc rugaciunea „inaltarea mintii catre Dumnezeu“, „convorbire cu Dumnezeu“. Dar
cine nu stie ca omul ingreuiat cu
mancare si bautura nu are mintea sprintena nici pentru cele pamantesti, necum
pentru inaltarea catre Dumnezeu in rugaciune. Şi dimpotriva, mintea
celui usurat cu infranare si post este sprintena si usor se inalta pa aripile
rugaciunii. Rugaciunea si postul sunt
strans legate impreuna si toti cuviosii si sfintii, care au fost mari rugatori,
au fost si postitori.
Din Ieromonah Petroniu Tanase- ,,Chemarea
Sfintei Ortodoxii”
Restul articolului il gasiti
in Razboi intru cuvant
sâmbătă, 16 martie 2013
Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi
1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


